Sincer, omul era un bou de bine, cel puțin așa credea Simon Brichetitu, cel mai bun prieten al lui, eseist, și el, dar care nu scria decât descrieri tehnice ale cărților care îi treceau prin mână, din grija de a nu lăuda nemeritat sau de a nu critica excesiv pe potențialii lui adulatori. După acest comiliton de nădejde, cam balonat în jurul gușii și a posteriorului, dar cu umeri lați și aduși în față, același „Thomass Phann este autorul romanelor Robota iernii, Tristul Hermes și Vulcanul noroios al vieții publicate în 200.000 exemplare, 350.000 de copii și 500.000 de bucăți numai între 1935 și 1944, ceea ce face din el echivalentul de seamă al mai multor autori de la noi, printre care, Osvald Ionică Bleahahu, Mitrea Ponor și Ofelia Cratul-Bolcan, care au vândut în aceeași perioadă, împreună, un număr mai mare de exemplare din cărțile lor. Etc.”
În juriu, Brichetitu nimerea a doua oară consecutiv. Nu chiar întâmplător: adevărul este că în anul dinainte îi plăcuseră sandviciurile – care, din păcate, acum lipseau –, făcute de nea Mișu Congelatu, fostul șef de sală de la restaurantul Dungaci, situat chiar la parterul clădirii unde conclucrau pe moment scriitorii la împărțit premiile. Anul acesta însă miracolul nu se mai produsese, cine voia ceva de la nea Mișu trebuia să plătească. Săracul Brichetit nu știa că sendvișurile cu pricina veniseră în cascadă doar pentru că fiica șefului de sală puvblicase un volum de versuri din care fiecare a doua poezie fusese cumpărată de la rapsozii birtului „Hohotita”, pentru câte o cinzeacă de tărie, din pura ambiție de a deveni literată. Și, vorba lui tac-su, la ce bun să îți sponsorizezi un volum de versuri de cacao – al ei se numea Libelule în anus -, dacă nu bați și un premiu cu el?!
(cu continuări)
Ovidiupecican's Blog 
Lasă un răspuns