Filiala locală a Cionaclului Literaților bokieși, la doi pași de birturile folclorice ale urbei și la trei pași de Motopompa, decide, chiar la această oră, cui să dea premii pe anul anterior. N-au chef nici unul dintre membrii juriului, e o chestie aproape fără miză fiindcă banii sunt de tot rahatul. Dar cineva trebuie să facă și asta, chiar dacă toți inșii care puteau fi credibili au refuzat să jurizeze, în speranța ca vor putea astfel fi ei cei premiați. Acum discuția a ajuns într-un punct critic, fiindcă s-au terminat floricelele cu ulei de palmier, apa minerală s-a încălzit, bancurile fără perdea sunt sleite și se repetă, iar suma primită de la Primărie s-a dovedit pe măsura tuturor așteptărilor: derizorie, penibilă, adică ridicolă.
„– Și dacă am da, în loc de diplome, batiste brodate? Careva dintre fete ar putea să le țeasă numele premiaților…” – era de părere eseistul de marcă Luigi Limbă, inventatorul unei noi specii de eseu, care epuiza materia genului, indiferent de subiect, în numai două rânduri. După rețeta asta, opera lui număra mii de eseuri nemuritoare și vreo două volume în total, le știa toată lumea dar le citise numai el până la capăt. Cei mai mulți se opintiseră degeaba să treacă de eseul dedicat lui Thomass Phann, care zicea, textual: „Când autorul se exprimă, el devine, în cazul lui Thomass Phann, un autor care scrie, iar scrisul lui răstoarnă fagii, mută pietrele, întrerupe curentul electric și demolează falsele opinii de sine”. Adânc și greu de contrazis, dar cutezător și eliptic, nimic de zis. În jurul lui se crease un cerc amplu de necititori, care îi asigura de atunci încoace o faimă constantă.
(se continuă)
Ovidiupecican's Blog 
Lasă un răspuns