Alfred IRTA: TILT (36)

Sub plasticul transparent al stației putea fi improvizată o pauză necesară. De acolo, dintr-un soi de semi-izolare, lucrurile puteau arăta diferit. Cel puțin se putea compara și afla dacă trepidația avea legătură cu ce se petrecea sub cer sau numai cu ce urca din sine… Lucrurile nu îi erau deloc limpezi și simțea o nevoie imperioasă să le înțeleagă, pentru a le putea metaboliza, în felul lui. Nu neapărat să le explice, înțelegerea putea surveni și altfel, pe calea unor culori, a unor imagini interne fulgurante. Putea înțelege cu inima, cu viscerele, cu o vibrație scurtă pe care stomacul să o transmită degrabă antegrațelor, ridicându-le insesizabil, pe sub cămașă, perii.

Era totul altfel decât în felul știut. Cerul se înălța, continua să devină mai vast și mai îndepărat. Casele și copacii se repoziționau, întorcându-se cumva în jurul propriei axe fără a se clinti, totuși. Apărea însă o răsucire interioară, o tensiune și o crispare, tot așa cum i se întâmpla lui atunci când încerca să se relaxeze și constata că, de fapt, răsucirea din el continuă, se întinde până la a deveni dureroasă.

Între timp, norii se îmbulzeau unul într-altul și ar fi putut jura că vede cum din ei începe să curgă un firicel subțire, dar tot mai gros cu fiecare clipă, de aer dur, îndreptat ca un sfredel spre pământ, dobândind consistență, răsucindu-se și făcându-și jocurile în toate direcțiile, pentru a se aduna apoi din nou, pornind cu furie către oraș.

Închise o clipă ochii, oprindu-se, spre a vedea dacă totul încetează. Acum însă auzea bâzâitul, aproape zbârnâitul străzii încordate în ea însăși, așteptând ceva eliberator. Acel ceva lua îndărătul pleoapelor lui forma clară a unui nor de lumină albă, aprroape densă până la materialitate, care se apleca peste case, pomi, bitumul străzii și mașinile parcate, alergând peste ele și ștergându-le pe toate cu obrazul lui. Acel obraz luminos pe care el, poate, îl vedea fără să existe cu adevărat, aducea cu sine praf, mirosuri diverse, amestecând un iz de benzinpă și iarbă, de bulgări de pământ și hârtie unsuroasă, dar mai ales înviora totul cu un val scurt ca o rafală de temperatură mai scăzută, o mângâiere răcoroasă și împrospătătoare…

Deschizând ochii, Mob făcu un pas, apoi altul, așezându-se îndărătul peretelui de plexiglas, punând între el și circulația intensă a aerului din acel moment o transparență rezistentă, un obstacol aproape invizibil.

(va urma)

Published in: on 23 iulie 2012 at 11:47 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 74. Jelania

„- Păi io, până ce că eream care să mă suspandeze pe mine, am fost șef de post, șef de garnizoană și primar la noi în sat, la Potmoliș, bă! Voi ce-ați crezut?! Că ne jucăm acilea? Io stau pe grămada asta de pământ cu iarbă că așa vrea mușchii mei, nu că n-am unde. Io-s un om liber, bă, și n-am treabă cu nimeni. Ba, drept să spui, am și io treabă cu careșiva. Ăia care încalcă justiția mă calcă pe rânză și nu-i suport. La mine justiția e justă, bă, și n-avem ce discuta mai mult. Ai călcat, ai zburat!… Le-am zis-o și la consilieri, și la ăia de-i băteam seara, la secție, să mă mai răcoresc, și i-am raportat-o și muierii mele, Trila lui Ciușcă, dupe tată, să nu zică că nu știe. Pentru mine toți sunt una, nu fac diferența. Poa să fie și nevastă-mea, că o ard de nu se vede, dacă încalcă legea. Și legea, să fie cât se poate de clar, să n-avem vorbe și să nu găsim cusururi: legea sunt io! M-ai contrazis, te-am atins! Ce mai tura-bura, uite popa, nu e popa?!… De lege să nu se atingă nici unul, că l-am spart. Păi nu se poate așa, ca-n țara lui Papură Vodă! Ca primar, nici io nu m-am atins de ea, măcar o dată… O ocoleam cum puteam, și zău că nu mi-era ușor… Ba pe stânga, ba pe dreapta, ba pe sub gard, ba peste gard… Ăștia de-acum pun tot felul de piedici, domne, te tratează ca pe-o armă de vânătoare. Da pe mine nu m-au putut da de pământ, mama lor de nevrednici care încalcă legea de n-ascultă ce zic io… Că la țară la noi nu poți: ori fac toți ca unu, ori nimic… Iar acela unu sunt io, măi! Când au văzut că n-o mai scot la capăt cu mine, toți căcănarii de săteni de sub ordinea mea au întins-o. Tiii! Occident, băiete! P-aici ți-e calea!… Și s-au tot dus, de-am rămas io singur, cu Trila mea.

(mai vine și continuă)

Published in: on 23 iulie 2012 at 10:56 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,