Cât erau ei de şuţi, de şmenari şi de papagali, băietanii din jur tot făcură ochii mai mari, holbându-i corespunzător, când l-au auzit pe Moş Suspendache cum patina pe vorbe, ştiind şi să le mulgă şi să le pompeze, şi să le şuiere, şi să le tune. Era de-acum o buimăceală pe capul lor, de n-aveai taine… Când părea c-au înţeles ceva, le cădea în cap o vagă ameninţare, care-i punea la respect. Când să devină apăsătoare, ameninţarea dispărea după o perdea de fum, o glumă, un tras cu ochiul, o chemare la complicitate, un carusel de intenţii, sentimente, escrocherii simple şi elegante, cu scuipatul direct în mutră, şi cerşeli guduroase, de căţel care îşi scutură blana udă în ciorba din care vrei să înfuleci.
Era, în curticica aia pidosnică un regal de nemaivăzut. Părea că asul aşilor, regele regilor în materie de retorică, oralitate, râgâială şi damf a poposit, fără să anunţe în prealabil, într-o şură cu păduchi, lansând aşa jerbe, de parcă nici nu mai simţeai împunsăturile micilor lighioane şi acceptai ca de la sine să fii parazitat. Când trăieşti la limita dintre palma ta şi buzunarul altuia, când te speli numai dacă are ploaia unde te găbji, când îţi aperi demnitatea cu picioare în gură (a altuia, normal!), aşa ceva e de neimaginat. Marii meseriaşi ai lumii pe care o animi cu dinamicile tale sunt, de obicei, de altă factură. Cei ce ţi-o trag de nu mai mişti trei zile, violatorii de cadavre, prietenii rigolelor şi ai boscheţilor, omenire aleasă, nu şagă… Şi când colo, Moş Suspendache, ins cu capsa pusă şi ceasul tras la marele fix, cât că zdrenţăros şi sticlos la ochi ca sugarul învăţat cu suptul la sân, care n-a mai căpătat demult sfârcul lăptos între gingii…
(vine şi urmează)
Dai în mine,
Dai în tine,
Dai în fabrici
şi uzine,
Dai în clasa muncitoare
Şi în tot
ce e sub soare!
eu știam finalul cu variantă personalizată:
dai în clasa muncitoare
și… mă doare!