Proză: Lucian POP: Povestea popii din Hoianda

 Era un sat, Hoianda, de oameni mai îngăduiţi la cap. Aveau biserică, dar n-aveau preot. Aflând de una ca asta, într-o zi veni la ei un escroc îmbrăcat în haine de popă. Acesta se proţăpi cu privirile în sus, la cer. Sătenii se strînseră îngrijoraţi în jurul lui.

–   Domnule părinte, este ceva problemă cu cerul?

–   O mare problemă, oameni buni, o mare problemă. Voi n-aţi observat până acuma? Suntem în miezul lunii august şi cerul vostru, în loc să fie albastru, sănătos de albastru, trage să leşine. Treaba voastră, nu mă bag dacă nu vă pasă. Însă soarele se va supăra văzâdu-l în halul ăsta, decolorat, neântreţinut şi-ţi rămâne numai pe timp de noapte.

Oamenii îi căzură în genunchi, să le cureţe cerul. Falsul popă, îşi ridică mâinile împreunate a rugăciune către cer, bolborosi câteva cuvinte, făcu nişte cruci mari, tot către cer, iar bolborosi ceva, iar făcu cruci şi zise mulţumit:

–   Dragii mei, s-a rezolvat. Da-ţi şi voi nişte bani pentru lupoaica ce are grijă de Romulus şi Remulus.

Sătenii, în loc să se bucure că le-a curăţat cerul, îl priviră cu nişte ochi bănuitori, aproape duşmănoşi.  

–   Ce este oameni buni?! Vă fac o mare favoare, şi poftim, mă priviţi ca pe un escroc!

–   Ce crezi dumneata,  noi suntem proşti? Dacă slujba de venirea ploii, bătrânul nostru părinte o ţinea vreme de cinci ceasuri, cum cureţi cerul în trei minute? Nimeni nu-şi bate joc de noi. Ai zis că ne cureţi cerul, apoi nu fuşeri lucrul, fă-l de la cap la coadă!

–   Am băgat-o pe mânecă! mormăi escrocul şi începu la nişte închinăciuni, cruci, rugăciuni mormăite în barbă, până când i-se înţepeniră braţele şi nu-şi mai simţea genunchii…

  … Peste vreo trei ani, escrocul reuşi să stârnească mânia fără margini a unui bogătaş din Hida, om crud, cumnat cu şeful poliţiei comunale şi văr cu un judecător din Cluj.

   Încolţit, să-şi piardă urma, îşi aminti de satul acela amărât, uitat de lume, la care-i curăţase cerul şi se refugie acolo, spunându-le sătenilor că rugile lor au fost ascultate şi episcopul Herineanu  le trimise un preot, chiar în persoana lui, el fiind cel ce insistase să ocupe postul vacant.

    Veni dumineca şi escrocul merse la biserică să-şi ţină slujba. Abia numai când ajunse la biserică, se îngrozi. Odată, nici măcar odată, de Paşti, el nu participase la o slujbă!

   Era  o linişte şi o pace împărătească în biserica goală, doar fătul care-l însoţise, mai avea câte ceva de aranjat pe la strană, pe la scaunele credincioşilor, scaune personalizate, cum fiecare şi-l aduse de-acasă. Iar lumina dimineţii de duminică, parcă rotunjise pereţii, cum pătrundea necontenit prin ferestrele cu stică colorată. Câte doi, trei, câte patru, sătenii veniră la slujbă.

   Fătul îi întindea escrocului veşmintele pe care trebuia să le îmbrace. Se simţi pătruns de importanţa momentului, şi strigă în gândul lui: – Doamne ajută, să nu mă fac de râs!

    În veşmintele bizantine, bogat ornamentate, stătea crispat, de ceară, cum era de prima dată în viaţă când avea în faţă atâtea perechi de ochi ce-l fixau lacomi de curiozitate. El, contemplându-i pierdut, înţetoşat, i-se păru că se găseşte în faţa unui covor cu fluturi, fluturi ce-aveau pe aripi câte două cerculeţe, ori negre, ori albastre, ori verzi.

–   Dragi enoriaşi… Enoriaşii mei! se ambală el, enoriaşii mei evlavioşi, fiecare pasăre pe limba ei vorbeşte, fiecare preot pe limba lui predică, el ştie mai bine ce preferă, astăzi, în acestă duminică de duminică, căci toate duminicile sunt duminici, vă voi povesti despre Cain şi Abel, când Cain era şerif într-un orăşel şi Abel era milionar în alt orăşel, avea mii de vaci şi tăuraşi, şi barul din orăşel şi hotelul şi toată lumea din acel orăşel, era angajată la el. Amin! Cain, dimpotrivă, era modest, v-am spus, nu mă repet, era şerif, adică poliţist, erai prietenul lui cel mai bun, beai bere cu el, până nu încălcai legea, şi ca mare democrat, se căsători cu o indiancă. Indianca îi murise şi ca fruct al căsătoriei lor îi rămase o fată, bună de măritat. Şi lui Abel, bogătaşul cu turme de vaci îi murise soţia şi-i rămase un copil, de-acuma flăcău în toată regula. Îl crescuse singur, odorul lui, şi-i făcuse toate poftele, avea calul cel mai bun din regiune, şeaua bătută în ţinte de argint, pinteni de aur, pistoale cu mânere de sidef. Şi fiul lui Abel, într-o zi, se tot duse se tot duse călare, până la marginea orăşelului în care şerif era unchiu-so, Cain. Nu ştia că-i este unchi, pentru că, dragii mei enoriaşi, cei doi fraţi erau certaţi, să nu se mai vădă niciodată în această viaţă. Amin!… Fata lui Cain avea şi ea o şaretă uşoară, cu care tocmai se plimba în jurul orăşelului de baştină. Fiul, în glumă, în joacă, o fugări pe fată, de unde să ştie că îi este vară primară, se făcea că intră cu calul în şaretă, şareta la o curbă se răsturnă şi fata muri în accident! Fiul fugi, dar îi rămase lângă roata ruptă a şaretei un pinten de aur. Cain, în calitate de părinte şi de şerif, făcu cercetări la faţa locului.  Găsi pintenul şi întrebă în dreapta şi-n stânga, cine îşi permite un asemenea pinten?  A fost îndrumat către orăşelul în care tot ce exista îi aparţinea lui Abel. Cei doi fraţi se întâlniră faţă în faţă.

–   Îţi arestez copilul că a ucis-o pe fiică-mea!

–   A fost un accident. Mă jur!

–   Accident, neaccident, va plăti! Ţi-l duc în orăşelul meu şi după ce-i dau verdictul, că pe lângă şerif sunt şi judecător, îl spânzur!

–   Peste cadavrul meu! strigă Abel şi făcu un salt să-şi ia puşca din cui. Atunci, fulgerător, Cain profită, îşi scoase pistolul, şi i-l puse tânărului la tâmplă.

–   Tu vii cu mine. La cea mai mică mişcare te-am lichidat!

Îl obligă pe Abel să-i aducă o căruţă, şi cu pistolul lipit sub bărbia tânărului, căruţa îi scoase din centrul orăşelului, la margine, unde era gara. Toţi, absolul toţi bărbaţii din orăşel, cu puştile în mîini, aveau armele îndreptate către pieptul lui Cain, dar erau cu mâinile legate, trăgeau, trăgea şi Cain şi tânărul murea. Veni trenul în gară. Cu lacrimi în ochi, Abel îl rugă pe Cain:

–   Haide să ne duelăm!

Cei doi, sub privirile întregului orăşel, stau faţă în faţă. Care este mai rapid? Care scoate pistolul mai iute?… Amîndoi, scumpii mei, scot pistolul în acelaşi timp. Dar Cain, trage primul. Abel cade şi strigă:

–   Cruţă-l pe fiul meu!

Cain îşi scoate isigna de şerif din piept, o aruncă şi zice:

–   Ce-a fost de plătit, s-a plătit! şi îl lasă pe tânăr liber.

Fochistul din locomotivă, întrebă:

–   Mergem domnule şerif Cain?

–   Mergem.

Cain se urcă în tren şi cu un ţiuit lung de adio, trenul porneşte, lăsând în urmă un fum gros…

–   Fraţii mei!!! Amin! Bine a făcut Cain că la ucis pe Abel în locul fiului?

Lumea ieşi din biserică buluc, nu mai ştiau cum îi cheamă!…

Escrocul stătu în satul acela până la începutul iernii, când episcopul Herineanu, găsi un nevinovat de preot autentic, ce acceptă parohia aceea din enclava uitării.

Cât slujise acolo, escrocul a avut pe lângă slujbele duminicilor, cinci înmormântări şi şapte botezuri. Putea să steie în satul acela şi o mie de ani, şi nu îşi epuiza toate filmele pe care le văzuse.

Dar escrocul, tot escroc. Nu se putu stăpâni înainte de plecare, să nu-i pună, în biserică, icoanei Maicii Domnului, cu o pipetă, două lacrimi la ochi, cum icoana ar fi plâns după el şi l-ar fi regretat.

Aşa ajunse satul Hoianda cuplat la marele circuit al lumii, veneau turişti şi din America să vadă minunea. Până când lacrimile se uscară, şi lumea se scufundă liniştită în făgaşurile ei normale.

Nimic de zis, noul preot era conştincios, dar şters. Când începea slujba şi zicea, ne oprim acuma la capitolul treizeci şi cinci, aliniatul patru, din evanghelia după Marcu, enoriaşii, ca la semnal, începeau să casce, şi-i lovea somnul.

 – Domnule! Mie mi-e să nu ni-l fi omorâtă papa, de invidie, ce slujbe ţinea! De-aci, din satul nostru, sărea direct în tronul de la Roma! Păi, când Cain şi Abel, au pus mâna pe pistoale, m-a înjunghiat direct în inimă!

 

N.B.: Preluată de autor din presa curentă, fotografia nu intenționează să persifleze nimic din actualitatea imediată, fiind un simplu ornament la o proză de ficțiune (O.P.)

Published in: on 11 Iulie 2012 at 9:29 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/07/11/proza-lucian-pop-povestea-popii-din-hoianda/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: