Proză: Iulian DĂMĂCUȘ: În vara aceasta se poartă alba-neagra

Întrucât în ţara noastră bogată şi mai ales frumoasă totul merge bine, dar cetăţenii – cei care nu au părăsit-o încă –,  obişnuiţi tot mai mult cu circul au cam început să se plictisească, şi cum până la alegeri mai e ceva timp (puţin pentru unii, mult, prea mult pentru alţii), opoziţia s-a gândit să agite niţel masele ale(r)gătoare şi să facă o repetiţie la varianta optimistă a  viitoarelor alegeri. Şi aşa s-au trezit la putere înainte ca opoziţia să se dezmeticească! Masele largi dar rare… s-au oprit brusc din marşul spre lumea promisă mai albă, mai uscată (vara asta se poară albul, prin care fosta putere se distinge de actuala –negrul – printr-o linioară când de unire când de despărţire)…

Văzându-se în şa, băieţii au devenit romantici. Cum adică?! Aşa!, cum scrie Pessoa în însemnarea 54 (Cartea neliniştirii, Humanitas, 2009), despre ,,tipul omului fatal’’ existent în visurile oamenilor obişnuiţi, romantismul nefiind altceva decât ,,domeniul cotidian al fiecăruia dintre noi, dar întors pe dos’’ pentru că ,,fiecare dintre noi visează în secretul sufletului, la realizarea unui mare imperialism propriu, avându-i în subordinea lui pe toţi bărbaţii, avându-le supuse lui pe toate femeile, adorat de toate popoarele’’… Aşadar visul s-a concretizat în acte justiţiare, în declaraţii în care masele erau motivul (paravanul) acţiunilor, iar replicile obraznice voiau să însemne indignarea proletară împotriva etc. şi etc…. – Iată, – au exclamat atunci, vrăjite, masele –  ăştia bărbaţi! Nici n-au zis c-au şi făcut! Mai merită cheltuiţi banii pe alegeri, referendum? Votul nostru va fi un carton alb sau unul negru, dar cum soarele de iulie decolorează atât de repede şi de eficient, cine ştie ce se va găsi/număra în urne?!…

            Apoi mai trece puţin şi romanticii vor lua cu asalt ce-a mai rămas. Chiar, ce-a mai rămas?

 Fernando Pessoa era nemulţumit că nimeni n-a formulat împotriva romantismului ceea ce el consideră principala acuzaţie: ,,aceea că el reprezintă adevărul interior al naturii umane’’ şi că ,,excesele lui, postùrile lui ridicole, multiplele lui posibilităţi de a emoţiona şi seduce vin din faptul că el este figurarea exterioară a celei mai interioare şi mai concrete realităţi sufleteşti’’.

Urmează iarna când crinii şi trandafirii vor fi o dulce amintire. Caii băieţilor aflaţi în şa vor necheza cerând ovăz, dar ovăzul va fi puţin (vezi vara secetoasă, greaua moştenire…). Câţi dintre visători îşi vor păstra ,, destulă luciditate cât să poată şi să râdă de posibilitatea (…) de a visa în acest fel? se întreba Pessoa.

Published in: on 11 iulie 2012 at 9:41 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Codrina BRAN: FOTOGRAFIA

A căzut dintr-un album. Un album din acelea de pe vremuri când fotografiile erau lipite cu lipici ieftin care se usca în timp, se scorojea şi se transforma într-o făină. Venise timpul acela. De fapt nu ştia când venise, poate mai demult, dar albumul îşi dormea somnul obiectelor vechi tot mai rar deranjat în fundul unui sertar. Toate fotografiile erau în alb-negru şi îmbătrâneau odată cu timpul. Deasupra vechiului album cu coperte de vinilin gri se stivuiau albumele cu fotografii color, cu coperte tot mai elegante şi mai vesele de parcă viaţa devenise dintr-o data mai fericită. Urmărind cu gândul istoria personajelor imortalizate constata că suişuri, coborâşuri se regăseau şi aici şi acolo. Totul începea cu o nuntă şi o lună de miere, continua cu concedii, copii şi aşa mai departe. În albumul vechi concediile erau la Sovata, Amara şi Buşteni, iar mai încolo la Vamă şi Eforie, cu castele de nisip la malul mării; fotografii mărunţele cum se făceau pe atunci cu margini tăiate artistic, dantelate. Fotografii studiate, prea rar instantanee. Bilete prin sindicat. Mese la ore fixe. Copii inapetenţi. Mame isterizate. Radio Vacanţa: copii pierduţi şi recuperaţi. De la o imagine, firul amintirilor începea să se deruleze recompunând o realitate care se afundase în uitare sau nepăsare. Amănunte nesemnificative căpătau, iată, o surprinzătoare importanţă. Venise vremea să inventarieze gospodăreşte trecutul. Istoria care s-a vrut continuă, dovadă însăşi înfiinţarea albumelor, se fracturează. Îi sunt mai dragi primele fotografii în care personajele au o tandră inocenţă, dar care apoi pleacă într-o altă vârstă sau într-o altă viaţă, legăturile ce păreau  făcute pe veci se rup brusc şi totul se împrăştie ca resturile unui vas spart în bucăţele prea mici pentru a mai recompune ceva. Iată aici aparatul a imortalizat primul copil în hăinuţe modeste purtat într-o trăsurică ce avea mai apoi să fie moştenită de următorii, cu o păturică maro în pătrăţele, păturică ce a devenit pătură de călcat după toţi anii aceia de copilărit, iar mai apoi a dispărut  cu ocazia unei renovări. De mână la primii paşi, la grădiniţă cu şorţuleţ şi fundă tricoloră şi aşa mai departe.

            La început de tot fusese ultimul apus de soare pe câmpia dobrogeană şi noaptea care a urmat. Vechiul album stătea deschis pe genunchi în timp ce filmul se derula în memoria ei neatins de trecerea timpului. O lună mare se înălţase luminând ierburile răscoapte în care zumzăia concertul greierilor întrerupt când şi când în plină noapte de răgetul câte unui măgar. Pepenii galbeni îşi împrăştiau aromele peste grădinile fără garduri. În depărtare plescăitul valurilor cu dantelă albă la ţărm. Aerul cald şi răcoarea lutului de pe jos îi făcea flămânzi unul de carnea celuilalt tăvălindu-se pe cearceaful aspru, posedându-se până la epuizare.

            A doua zi trenul aleargă, îi poartă, fuge cu ei cât mai departe, în nordul complicat şi fără iubire. Vor trece luni până se vor întoarce, dacă anotimpurile umane vor coincide cu anotimpurile naturii. Noaptea dobrogeană fierbinte…Bucurii fără consecinţe? După nouă luni s-a copt un alt pepene, din sămânţă omenească.

            Istoria din album se derulează marcând momente importante. Începutul este ca orice început, cu oameni tineri. Încearcă să pătrundă în mintea protagoniştilor, deşi ea însăşi este printre ei, dar se priveşte ca pe o străină. Nu mai ştie ce gândea atunci. Îşi amintea doar cât de mult îl iubea pe tânărul ei soţ. Ce dragi îi erau aceste fotografii şi aceste amintiri. Era averea ei adunată o viaţă.

            Această fotografie necunoscută…Cum se poate? De ce n-o cunoaşte? Unde a stat atâţia ani? Examinează albumul. Este o fantă în coperta lui groasă, în ultima copertă, fin tăiată, probabil cu o lamă. Acolo stătuse ascunsă această fotografie care acum alunecase afară când scăpase albumul de pe genunchi. Din întreg albumul sărise doar această fotografie. Este o fotografie din tinereţea lui. Este chiar datată. De o mână străină. Este un prim plan luat de foarte aproape de chipul care îşi desfăşoară fericirea aceea pe care i-o cunoştea doar ea. Cine era în spatele obiectivului? Fusese o femeie. Numai unei femei i se putea dărui astfel, relaxat, aproape indecent. Cine era femeia ? Râsul acela lubric îi era adresat. Pipăia pe firul timpului invers, peste decenii, urca pe coarda aceea deasupra hăului, peste decenii. Chipul lui cu râsul indecent, dând la iveală ceva prea intim, nepermis de intim, în timp ce ea se sfâşiase dând la iveală fructul copt al nopţii dobrogene. El uitase acea noapte, dar ea nu putuse să uite, nu o lăsase natura şi Dumnezeu. În ea se plămădise plodul din noaptea fierbinte dobrogeană, din răcoarea lutului de sub tălpi, din frământarea apelor în întuneric, lăsând la iveală doar tivul alb al valului la ţărm, din aroma grădinilor fără garduri cu pătlăgele şi pepeni galbeni copţi, gata să explodeze.

            Pe cine să mai întrebe? El plecase dincolo. L-a plâns, l-a regretat. Fusese al ei atâţia ani şi tatăl copiilor ei. Şi acum, după atâţia ani căzuse fotografia aceea ascunsă în coperta vechiului album care avea o fantă tăiată cu o lamă fină şi acolo, în buzunarul astfel creat şi lipit apoi, stătuse fotografia aceea care apăruse acum ca o fantomă. Anul o mie nouă suteşaizecişi…,luna, ziua. La vremea la care trupul ei abia explodase, abia născuse, stoarsă de vitalitate şi inundată de lichide noi pentru copil, trup în care se mişca oarecum confuz într-o altă realitate, una interioară, neputându-se reconecta la lumea exterioară decât în limitele nevoilor copilului. Furtunile hormonale o zguduiau întocmai furtunilor mării făcând-o să fie uşor abulică astfel că nu şi-a pus atunci întrebarea dacă plecarea bărbatului ei într-o delegaţie fusese ceva de neevitat sau îşi luase un binemeritat concediu mascat. Era surmenat. Plânsul copilului îl extenua astfel că dormeau în camere separate. Evita să ia copilul în braţe din cauza unor dureri ivite la coloană. Pe dealul acela ars de soare urcă cu copilul în braţe mergând cu câţiva paşi în spatele lui. Trăsurica zace stricată pe balcon. Îi sărise o roată şi trebuia dusă la reparat. Dealul este destul de abrupt, copilul deja greu apasă pe sânul care se umezeşte de lapte. În sfârşit se aşează în iarbă şi pune copilul la sfârcul picurând. Se relaxează. Norii se răsfiră uşor măturând  blând cerul imens.

            Da, iubirea lor fusese o iubire adevărată. Dacă în altele el poate nu era chiar la înălţime, dar era în schimb fidel. Un bărbat fidel este o pasăre rară. Văzuse ea şi alte căsnicii în care bărbaţii erau foarte prezenţi, foarte harnici, îngrijindu-se ca soţiile lor să nu ducă lipsă de nimic, dar în paralel întreţineau o altă relaţie sau mai multe. De parcă iubita de ieri devenită soţie şi mamă se transformase în soră. Interesul sexual se muta dintr-o dată în altă parte. După zicala cu ouăle şi coşurile sau după cum bine se ştie din ogradă, cocoşul se păstrează în formă abordând noi găini. Nu că nu s-ar mai ocupa de cele vechi, dar el trebuie să-şi păstreze prospeţimea cuceritorului de la prima redută. Rutina toceşte entuziasmul.

            Aşa ceva in căsnicia lor era exclus. Iubirea lor căpăta cu timpul profunzime, descopereau împreună frumuseţea iubirii absolute forând în adâncurile sufletelor lor, găsind acolo comori noi şi surprinzătoare, nuanţe şi sentimente nebănuite, trăind fericiri inaccesibile altora ; analizau împreună în clipe de linişte şi răgaz experienţa lor unică. Iubirea era la urma urmei o chestiune mai complexă şi mai profundă decât pare la prima vedere, iar ei, doi exploratori în drumul către absolut. Avea pe atunci senzaţia că deasupra capetelor lor alăturate pe pernă era ţesută o aură comună, că Dumnezeu i-a ales pentru o experienţă unică.

            Norii se răsfirau uşor măturând blând cerul, guriţa flămândă se sătura la izvorul de lapte în timp ce capul lui se rezema de umărul ei. Se simţea împlinită şi puternică susţinând în acelaşi timp două poveri. Cu timpul apăruse şi al doilea copil, aşa că ea îşi îndoi forţele. Acum umbla cu cel mic în braţe, cu cel mare de mână şi cu un rucsac în spate. Era cam trudită de drum şi un popas nu se întrevedea până departe. El era mereu obosit, serviciul îl storcea de forţe, astfel că umerii ei purtau greutăţi tot mai mari. El era bărbatul ei, numai al ei şi de la o vreme, dacă nu dintotdeauna, era copilul ei cel mare. După ce copiii au crescut şi căpătat aripi a rămas cu el. Era mulţumită. El punea salarul pe masă şi şi se aşeza alături de ea în pat. Din fericire ea a fost întotdeauna o femeie puternică. Se simţea mulţumită cu viaţa ei. O viaţă plină: studii, profesie, o căsătorie din dragoste, doi copii sănătoşi. Ce ar mai fi putut cere vieţii?

            Acum el e mort şi ea merge regulat la cimitir să onoreze memoria acestui bărbat cumsecade cu care a împărţit atâţia ani. Îl îngrijise cu tot devotamentul, dar boala perfidă înainta cu paşii prevăzuţi de medic până la punctul în care sentinţa venise fără drept de apel.

            Guri răuvoitoare cârtiseră că bărbatul n-a făcut altceva decât să se mute de la o mamă la alta, că lăsase totul în sarcina femeii, cum de altfel făcuse cu propria-i mamă, că fusese un blând profitor. Ce ştiau ei?! El era bărbatul ei fidel, bărbatul pe care nu-l împărţise cu nimeni. Aşa îl luase, mai puţin rezistent, mai puţin îndemânatic, dar îl iubise pentru că fusese un bărbat frumos, înalt şi un bărbat fidel înainte de toate. Fusese singurul bărbat din viaţa ei şi singurul care o ceruse în căsătorie. Restul făcuse ea. Natura o înzestrase cu forţă, cu rezistenţă, cu îndemânare şi cu tact. Era o femeie realista şi echilibrată. Ea putea să muncească mai mult şi mai bine, dar în viaţă nu totul este munca. Iubirea şi armonia sunt mult mai importante. Munca o asigura ea, iubirea o adusese el în viaţa ei. Iubirea şi fidelitatea.

            Fotografia…A aşezat-o pe masă. Se plimbă în jurul mesei. O ia în mână, o pipăie, o întoarce şi citeşte a zecea oară data. Se risipeau îndoieli înaintând prin tunelul timpului în sens invers şi pe măsură ce fasciculul de lumină se apropia, amintirile reînviau din letargia lor de decenii. Da, nu mai era îndoială, ochiul obiectivului era ochiul unei alte persoane, bărbat sau femeie, căruia i se predase omul ei fidel într-o fericită relaxare cu o mână sub cap, relaxare care o putea avea doar după o partidă de amor. Râsul acela pe care i-l cunoştea, senzual, puţin deşănţat, lubric, intim, neruşinat…Studie cu atenţie fanta neobservată atâta vreme, tăiată cu un obiect fin, probabil cu o lamă în coperta groasă a albumului, ascunzătoare ideală pentru fotografia ilicită. Unde poate ascunde mai bine un bărbat ceva într-o casă în care mâna harnică a femeii răscoleşte totul?

Published in: on 11 iulie 2012 at 9:39 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

O AVENTURĂ

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe tărâmul livid și uscat

Eram eu și încă-un bărbat

Acoperiți amândoi de sudoare

Lumina soarelui era mare

Vipia se-ntinsese în grabă

Și-acum ataca inima mea slabă

Celălalt lupta și el cum putea

Simțind că golul și-n el creștea

Eram tăcuți amândoi

Și-n zare dospeau plantații de foi

Acoperite cu un scris oarecare

Opera aceea creștea fără-ncetare

M-aș fi aplecat după o piatră

Dar mă temeam, așa, dintr-o dată

Să nu mi se usuce cerneala toată

Veneau ideile una după alta

Celălalt își ascuțea deja unealta

Pregătit să le-mpungă. Doar eu eram gata.

Published in: on 11 iulie 2012 at 9:35 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Proză: Lucian POP: Povestea popii din Hoianda

 Era un sat, Hoianda, de oameni mai îngăduiţi la cap. Aveau biserică, dar n-aveau preot. Aflând de una ca asta, într-o zi veni la ei un escroc îmbrăcat în haine de popă. Acesta se proţăpi cu privirile în sus, la cer. Sătenii se strînseră îngrijoraţi în jurul lui.

–   Domnule părinte, este ceva problemă cu cerul?

–   O mare problemă, oameni buni, o mare problemă. Voi n-aţi observat până acuma? Suntem în miezul lunii august şi cerul vostru, în loc să fie albastru, sănătos de albastru, trage să leşine. Treaba voastră, nu mă bag dacă nu vă pasă. Însă soarele se va supăra văzâdu-l în halul ăsta, decolorat, neântreţinut şi-ţi rămâne numai pe timp de noapte.

Oamenii îi căzură în genunchi, să le cureţe cerul. Falsul popă, îşi ridică mâinile împreunate a rugăciune către cer, bolborosi câteva cuvinte, făcu nişte cruci mari, tot către cer, iar bolborosi ceva, iar făcu cruci şi zise mulţumit:

–   Dragii mei, s-a rezolvat. Da-ţi şi voi nişte bani pentru lupoaica ce are grijă de Romulus şi Remulus.

Sătenii, în loc să se bucure că le-a curăţat cerul, îl priviră cu nişte ochi bănuitori, aproape duşmănoşi.  

–   Ce este oameni buni?! Vă fac o mare favoare, şi poftim, mă priviţi ca pe un escroc!

–   Ce crezi dumneata,  noi suntem proşti? Dacă slujba de venirea ploii, bătrânul nostru părinte o ţinea vreme de cinci ceasuri, cum cureţi cerul în trei minute? Nimeni nu-şi bate joc de noi. Ai zis că ne cureţi cerul, apoi nu fuşeri lucrul, fă-l de la cap la coadă!

–   Am băgat-o pe mânecă! mormăi escrocul şi începu la nişte închinăciuni, cruci, rugăciuni mormăite în barbă, până când i-se înţepeniră braţele şi nu-şi mai simţea genunchii…

  … Peste vreo trei ani, escrocul reuşi să stârnească mânia fără margini a unui bogătaş din Hida, om crud, cumnat cu şeful poliţiei comunale şi văr cu un judecător din Cluj.

   Încolţit, să-şi piardă urma, îşi aminti de satul acela amărât, uitat de lume, la care-i curăţase cerul şi se refugie acolo, spunându-le sătenilor că rugile lor au fost ascultate şi episcopul Herineanu  le trimise un preot, chiar în persoana lui, el fiind cel ce insistase să ocupe postul vacant.

    Veni dumineca şi escrocul merse la biserică să-şi ţină slujba. Abia numai când ajunse la biserică, se îngrozi. Odată, nici măcar odată, de Paşti, el nu participase la o slujbă!

   Era  o linişte şi o pace împărătească în biserica goală, doar fătul care-l însoţise, mai avea câte ceva de aranjat pe la strană, pe la scaunele credincioşilor, scaune personalizate, cum fiecare şi-l aduse de-acasă. Iar lumina dimineţii de duminică, parcă rotunjise pereţii, cum pătrundea necontenit prin ferestrele cu stică colorată. Câte doi, trei, câte patru, sătenii veniră la slujbă.

   Fătul îi întindea escrocului veşmintele pe care trebuia să le îmbrace. Se simţi pătruns de importanţa momentului, şi strigă în gândul lui: – Doamne ajută, să nu mă fac de râs!

    În veşmintele bizantine, bogat ornamentate, stătea crispat, de ceară, cum era de prima dată în viaţă când avea în faţă atâtea perechi de ochi ce-l fixau lacomi de curiozitate. El, contemplându-i pierdut, înţetoşat, i-se păru că se găseşte în faţa unui covor cu fluturi, fluturi ce-aveau pe aripi câte două cerculeţe, ori negre, ori albastre, ori verzi.

–   Dragi enoriaşi… Enoriaşii mei! se ambală el, enoriaşii mei evlavioşi, fiecare pasăre pe limba ei vorbeşte, fiecare preot pe limba lui predică, el ştie mai bine ce preferă, astăzi, în acestă duminică de duminică, căci toate duminicile sunt duminici, vă voi povesti despre Cain şi Abel, când Cain era şerif într-un orăşel şi Abel era milionar în alt orăşel, avea mii de vaci şi tăuraşi, şi barul din orăşel şi hotelul şi toată lumea din acel orăşel, era angajată la el. Amin! Cain, dimpotrivă, era modest, v-am spus, nu mă repet, era şerif, adică poliţist, erai prietenul lui cel mai bun, beai bere cu el, până nu încălcai legea, şi ca mare democrat, se căsători cu o indiancă. Indianca îi murise şi ca fruct al căsătoriei lor îi rămase o fată, bună de măritat. Şi lui Abel, bogătaşul cu turme de vaci îi murise soţia şi-i rămase un copil, de-acuma flăcău în toată regula. Îl crescuse singur, odorul lui, şi-i făcuse toate poftele, avea calul cel mai bun din regiune, şeaua bătută în ţinte de argint, pinteni de aur, pistoale cu mânere de sidef. Şi fiul lui Abel, într-o zi, se tot duse se tot duse călare, până la marginea orăşelului în care şerif era unchiu-so, Cain. Nu ştia că-i este unchi, pentru că, dragii mei enoriaşi, cei doi fraţi erau certaţi, să nu se mai vădă niciodată în această viaţă. Amin!… Fata lui Cain avea şi ea o şaretă uşoară, cu care tocmai se plimba în jurul orăşelului de baştină. Fiul, în glumă, în joacă, o fugări pe fată, de unde să ştie că îi este vară primară, se făcea că intră cu calul în şaretă, şareta la o curbă se răsturnă şi fata muri în accident! Fiul fugi, dar îi rămase lângă roata ruptă a şaretei un pinten de aur. Cain, în calitate de părinte şi de şerif, făcu cercetări la faţa locului.  Găsi pintenul şi întrebă în dreapta şi-n stânga, cine îşi permite un asemenea pinten?  A fost îndrumat către orăşelul în care tot ce exista îi aparţinea lui Abel. Cei doi fraţi se întâlniră faţă în faţă.

–   Îţi arestez copilul că a ucis-o pe fiică-mea!

–   A fost un accident. Mă jur!

–   Accident, neaccident, va plăti! Ţi-l duc în orăşelul meu şi după ce-i dau verdictul, că pe lângă şerif sunt şi judecător, îl spânzur!

–   Peste cadavrul meu! strigă Abel şi făcu un salt să-şi ia puşca din cui. Atunci, fulgerător, Cain profită, îşi scoase pistolul, şi i-l puse tânărului la tâmplă.

–   Tu vii cu mine. La cea mai mică mişcare te-am lichidat!

Îl obligă pe Abel să-i aducă o căruţă, şi cu pistolul lipit sub bărbia tânărului, căruţa îi scoase din centrul orăşelului, la margine, unde era gara. Toţi, absolul toţi bărbaţii din orăşel, cu puştile în mîini, aveau armele îndreptate către pieptul lui Cain, dar erau cu mâinile legate, trăgeau, trăgea şi Cain şi tânărul murea. Veni trenul în gară. Cu lacrimi în ochi, Abel îl rugă pe Cain:

–   Haide să ne duelăm!

Cei doi, sub privirile întregului orăşel, stau faţă în faţă. Care este mai rapid? Care scoate pistolul mai iute?… Amîndoi, scumpii mei, scot pistolul în acelaşi timp. Dar Cain, trage primul. Abel cade şi strigă:

–   Cruţă-l pe fiul meu!

Cain îşi scoate isigna de şerif din piept, o aruncă şi zice:

–   Ce-a fost de plătit, s-a plătit! şi îl lasă pe tânăr liber.

Fochistul din locomotivă, întrebă:

–   Mergem domnule şerif Cain?

–   Mergem.

Cain se urcă în tren şi cu un ţiuit lung de adio, trenul porneşte, lăsând în urmă un fum gros…

–   Fraţii mei!!! Amin! Bine a făcut Cain că la ucis pe Abel în locul fiului?

Lumea ieşi din biserică buluc, nu mai ştiau cum îi cheamă!…

Escrocul stătu în satul acela până la începutul iernii, când episcopul Herineanu, găsi un nevinovat de preot autentic, ce acceptă parohia aceea din enclava uitării.

Cât slujise acolo, escrocul a avut pe lângă slujbele duminicilor, cinci înmormântări şi şapte botezuri. Putea să steie în satul acela şi o mie de ani, şi nu îşi epuiza toate filmele pe care le văzuse.

Dar escrocul, tot escroc. Nu se putu stăpâni înainte de plecare, să nu-i pună, în biserică, icoanei Maicii Domnului, cu o pipetă, două lacrimi la ochi, cum icoana ar fi plâns după el şi l-ar fi regretat.

Aşa ajunse satul Hoianda cuplat la marele circuit al lumii, veneau turişti şi din America să vadă minunea. Până când lacrimile se uscară, şi lumea se scufundă liniştită în făgaşurile ei normale.

Nimic de zis, noul preot era conştincios, dar şters. Când începea slujba şi zicea, ne oprim acuma la capitolul treizeci şi cinci, aliniatul patru, din evanghelia după Marcu, enoriaşii, ca la semnal, începeau să casce, şi-i lovea somnul.

 – Domnule! Mie mi-e să nu ni-l fi omorâtă papa, de invidie, ce slujbe ţinea! De-aci, din satul nostru, sărea direct în tronul de la Roma! Păi, când Cain şi Abel, au pus mâna pe pistoale, m-a înjunghiat direct în inimă!

 

N.B.: Preluată de autor din presa curentă, fotografia nu intenționează să persifleze nimic din actualitatea imediată, fiind un simplu ornament la o proză de ficțiune (O.P.)

Published in: on 11 iulie 2012 at 9:29 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,