Alfred IRTA: TILT (30)

În acel moment chestiunea luminii era, de altfel, ambiguă. Era raza capabilă să dea relief lucrurilor sau, dimpotrivă, datorită intensității și căderii ei furtunoase, ascundea contururile realității? Ce însemna dinamica asta continuă și multiplă: a siluetelor de-a lungul și de-a latul străzii, și a razelor de sus în jos? Putea să inducă o deshidratare așa cum simțea el, și pe dinafară, și pe dinauntru?! Nu undă ori corpuscul, așadar, ci mai curând ștergere sau afirmare, anihilare ori scoatere din indistincție…

În acele momente, strălucirea era totală, comparabilă doar cu vertijul interior al lui Mob, ceea ce pe el în făcea să socotească, așa, cu un al șaselea simț, că lumea exterioară trece în el, iar fantasmarea continuă, foarte istorivoare, irupe afară, cu rezultatul derutant că una lua chipul celeilalte, iar marșul dinăuntru devenea perindarea dinafară.

Era un moment în care, probabil, tensiunea îi creștea foarte mult, sângele îi alerga prin vene, pompele invizibile împingeau mari cantități de viață, înghesuindu-le în prea slabele și din cale afară de îngustele artere și vene… Universurile astea întrepătrunse care îl alcătuiau funcționau numai printr-un soi de miracol. Repetabil, ce e drept…

Unde se poate fugi și din sine, și din imediat, fără a nimeri, totuși, în moartea, care ar fi însemnat imposibilitatea întoarcerii și nimic altceva? Unde se pleacă, părăsind toate refugiile, înafară de cel al vieții înseși? Nu era deloc clar de ce ar trebui ea tezaurizată cu atâta grijă, dar problema se punea, fără îndoială, cu o intensitate acută.

Și chiar: unde să fugi când decizi, în stare de alertă maximă, să te lași și pe tine însuți în urmă, și să dispari și din participarea înconjurătoare? Oricât de stridente și de nepotrivite ar fi una cu alta, în orice conflict ar sta „ele”, unde altundeva este de plecat? Mob știa cu claritate că refugiile în ataraxie, în orienturi adaptate la propriile nevoi, nu erau calea lui. Niciodată nu îi reușise asta, din orice direcție ar fi venit să încerce recomandările vreunui guru din cărți ori a unui yoghin de serviciu…

(va urma)

Published in: on 26 iunie 2012 at 12:01 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 61. Ordinul cu questia

Primise deja vești de la Curești despre noua competiție pe alte canale. Ordinul era clar: în trei zile fiecare perfect se cuvenea să înainteze cinci sute de pagini în nume propriu la cancelaria preșului, unde mai multă papagalime de specialitate imprima, punea în format și inventaria contribuțiile, ocupându-se de înscrierea prin programe de doctorate la toate specialitățile a autorilor. Se recomandau specialități legate de administrație și economie, că astea dau bine, dar la rigoare se acceptau și cele pe subiecte militare, de istorie sau de filozofie pulitică.

Perfectul ei venise, ca din întâmplare, cu două zile în urmă, și-i spusese: „- Fato, bagă de urgență la furnal pentru mine șase sute… hmmm… nu, nu șase…. Să zicem patru sute treizeci și opt de pagini noi-nouțe pe o temă de… stai să văd… de… zi și tu, ce temă?…” „- O temă de… arhitectură?”, încercase ea, cu gândul că dacă nu se renovează sediul vor pica coloanele rămase cum erau și pe vremea ultimului împărat. „- Da, da, foarte bine… Zi-i așa: arhitectura programărilor în salubrizarea metropolelor provinciale.” „- De urgență? Dar de unde, domnu, în regim de urgență, atâtea pagini de specialitate?!” „- Te descurci, băi, ce dreaku… I-ai și pe băieții din biroul doi și puneți cap la cap. Ce, vi s-a tăiat internetu? Vezi, să nu vi se taie altceva, că pe urmă vi se apleacă…”

(desigur, continuă)

Published in: on 25 iunie 2012 at 9:16 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Proză: Lucian POP: Saltul

                       Unul dintre cei mai cunoscuţi portretişti de la începutul secolului 20, era Max Herbest din Viena. Deşi tânăr, avea alergie la aparatele de fotografiat. Îşi alegea clienţii din  vechea  nobilime austriacă, majoritatea membrilor ei, încastraţi cu castelele lor, în chihlimbarul altor  timpuri.

     Într-o vară, acceptă comanda contelui  Brucke: două portrete bust, mărime standard, de 100 pe 70.

    Castelul contelui se găsea pe marginea unui lac liniştit, pe care se plimbau atemporal, câteva lebede, albe şi negre. Contele era noduros, stufos şi se lăuda că la cei o sută trei ani ai lui, când strigă la ţăranii ce-i cosesc fâneţele, aceştia se dau intimidaţi un pas înapoi.

 – Sunt aprig domnule pictor, sunt aprig şi bătăios!

Soţia contelui era tânără, evazivă, cu o piele ce-avea uneori stranii sclipiri verzui. Şi parcă, privirile ei, se strecurau speriate de sub călcâiul unui uriaş, către lacul străjuit de partea cealaltă de o pădure cu foşnete somnolente.

   Seara, la masă, contele hlăpăi lacom o pulpă de curcan. Când mai rămase din pulpă numai osul, contele începu să-i roadă osului, cartilagiul moale de la încheietură, cum bucătarul aşa fripse pulpele, întregi, nu partea superioară separat, şi partea inferioară, altă bucată.

Contesa se întunecă la chip.

 – Măi, ce ţi-am zis, nu mai roade oasele, vrei să-ţi pierzi şi ultimul dinte !?

– Taci, proasta dracului! Mă faci de râs în faţa  pictorului? Oi fi eu ştirb, dar dacă-mi scot măciuca şi ţi-o bat de cap, nu mai ştii cum te cheamă!

– Nesimţitule! Mârlanule!

– Ştii care-i norocul ei, pictore? Mergem pe sâmbătă seara la un bal. Scapă de data asta, că dacă i-o bag prin spate, umblă crăcănată o lună de zile!

– Omul ăsta nu te cunoaşte, crede că vorbeşti serios. Ipotentule! Limbagiule!

– Curvă! Sunt prost?… Te-am urmărit cum te furişezi pe marginea lacului şi îţi întorci privirile către castel. Ţi le laşi în urmă, albe, vaporoase, ca pe nişte voaluri, te desprinzi de ele, păşeşti goală, înfiorarea ta să îmbăţişeze singurătatea neputincioasă a fagilor drepţi, fiecare fag al pădurii fiind un bărbat pedepsit pentru că a îndrăznit în vis să bechetuiască împreună cu toate fecioarele din satul lui. Bărbatul din noaptea aceea a rămas încleştat în fag, cel de-a doua zi, liber să zburde ca păsările cerului, i-a jurat credinţă unei singure femei…

Apoi, după un moment de derută, contele îşi aruncă osul de curcan pe parchet, se repezi la contesă, o înşfăcă de părul lung, unduios, înfăşurându-l ca pe o funie, odată, în jurul pumnului, şi o răsuci cu spatele la el. Îi îndoi bustul peste faţa mesei şi-i ridică fusta largă, dându-i la vedere picioarele subţiri dar hotărâte, de fată sprintenă a munţilor, şi fesele albe, incerte, nici rotunde, nici plate, o formulă să nu te saturi niciodată de volumul lor. Privirile lui Max Herbest rămaseră pironite pe ele, ca pe cele două braţe ale unei balanţe. O balanţă într-un echilibru perfect şi fragil, te apropii de ea, bătăile inimii tale, respiraţia , îi înclină braţele.

Max Herbest se pomeni murmurând: – Câtă suferinţă…şi îl cuprinse un tremur de frică, părându-i-se că cele două fese îl imploră să le complecteze absenţa, cu câte o linie mângîietoare. Ar fi fost împlinite.

 – Nu prin spate, ţipă ea şi scăpă din mîinile contelui, pentru o clipă prefăcându-se în pulbere, apoi întrupată iarăşi, fugi triumfătoare pe scările ce urcau în spirală către dormitoarele de la etaj. De sus, strigă:

– Boşorogule! Verifică-l pictore. O are din jad. Mai auzit bine. Una chinezească, din jad, verde. Sadicul.

– Domnule conte, nu-mi pot imagina un asemenea coşmar, îmi iau trusa, şevaletul şi mă duc la gară pe jos.

Contesa coborî scările cu paşi repezi, mărunţi, de balerină. Îl încolăci ocrotitoare pe conte, cu braţele de gât. După ce îl sărută uşor pe un obraz, se întoarse uimită, siderată, către pictor.

 – Doamne, cum poţi fi atât de mărginit? Ne-am distrat şi noi un pic.

   Când a doua zi, pictorul se trezi în lumina dimineţii ce bolborosea veselă, contesa, ce avea pe ea doar o bluză roşie, sta în mijlocul camerei, în genunchi, cu fundul gol către patul lui, aplecată, lustruind de zor cu ceară parchetul.

Bum, bum! îi făcu inima, ca o locomotivă ce se porneşte greoaie, şi sărind din pat, peste piscurile ascuţite ale unor gânduri ce voiau să-l zgârie, se opri în spatele ei. Mîinile lui, cum ar fi avut propria lor voinţă, se întinseră lacome şi masară fierbinţi de poftă fesele aşteptătoare, desfăcute, între care i-se vedea punctul cafeniu, iar mai jos, marginea periei dese, în care intuiai începutul celor două labii, anoste la prima atingere, fără nici un mesaj memorabil. De parcă ar fi fost pentru prima dată, zâmbi superior, amintindu-şi de poveştile ce-l atenţionau că se găseşte în faţa unei capcane, în adâncul ei cu un ulei neverosimil, de la începutul lumii, ce nu cunoaşte frica, uzura, înfrângerea, altfel, viaţa ar fi stat pe gânduri în faţa ei, de ce să intre, să germineze, dacă o aşteaptă pe lumea asta numai dezamăgiri? Cu un geamăt eliberator, căzu şi el în genunchi, îşi trase pantalonii în jos, şi penisul ce-i zvâcnea în aer, un zvâcnet ca un strigăt repetat, zadarnic, de ajutor, al sufocatului în vid, îl vârî cu o clipă înainte de epuizarea oxigenului, în tăietura ei umedă, neutră, un pic dezamăgită de graba sălbatică a străpungerii, dintr-o singură împingere, definitivă. Intrusul tăcu, se linişti subit printre ceţurile calde din care se naşte cel mai mătăsos întuneric şi începu să se scalde pierdut, fără reţineri, într-o împărăţie  ce-i stimula iluzia că o poate străbate fără să-i deie de capăt. Ajuns acolo, înconjurat de pereţii moi, lunecoşi, după un moment mirific de comuniune cu câmpia făgăduinţei ce se vede de pe munte, se cutremură, el era prin definiţie polul opus, dictatorul măciucă ce urlă patetic după disciplină, şi se întărea agresiv, pe măsură ce oaza de întuneric mâlos îl primea necondiţionat, să-l cucerească, să-l aducă într-o stare asemeni ei, pe el, berbecul, tăria, intransigenţa, posesia. Cu o tristeţe nouă, speriată, pentru că era o tristeţe ce nu se încadra în codul public de tristeţi acceptate, pictorul descoperi că a face dragoste cu o femeie, este un act de oprelişte, de stăvilire a unei genenrozităţi care nu duce la nimic bun, cum ai închide ochii la nişte rezultate atletice, şi toţi concurenţii sunt lăudaţi, fără să menţionezi câştigătorii. Penisul lui se bătea viguros, total, cu o astfel de surpare a lumii, te distrug, te distrug, te distrug!

În timpul acestei lupte titanice, mii de ceasuri ticăiau în făptura lui cu arcurile trase la maxim, şi deodată explodară toate, într-o ninsoare de rotiţe aurii  ce se topeau bucuroase, câzând uşoare prin toată camera.

   Urmară trei zile în care contele dispăru. Trei zile fără ore, minute, clipe, zilele Elize, aşa o chema pe contesă, în care foamea se numea Elize, setea, viitorul, nici o cărăruie de-a lui, pe care de-abia te puteai strecura, nu scăpa de pancarta indicatoare ” Cărăriua Elize” ori „ Drumul interzis Elize”. 

   În a treia seară, stăteau la masa impunătoare din sufrageria de la parter. Aveau şi un astfel de moment pe zi, protocolar, de distanţare.

 – Unde-i contele? întrebă el, neglijent,

– Aici.

– Unde aici?

– Ne-a urmărit tot timpul.

A doua oară, de când era la castel, începu să tremure.

 – Ce puneţi la cale?! încercă să strige cu o voce seacă, ridicolă, cum ai cânta pe grilul unei chitare fără cutie de rezonanţă.

– Nu sunt motive de speriat. Vrea un moştenitor sănătos, şi neaşteptat, cum Max Herbest s-ar fi transformat într-o caricatură, Elize izbucni într-un râs gâlgâitor, fără reţineri.

– Unde-i contele?! se pierdu el cu totul.

–   Eşti o criminală!

Râsul ei se înălţă. Reuşi să-i arunce printre hohotele acute:

 – Obsedatule!

– Curvă! Perversă!

Ca două găleţi de apă rece au fost ultimele grenade verbale aruncate de pictor. Contesa se făcu mică, mată şi-i trase promt două palme. Apoi, înlătură, şterse, tăie suverană scena de dinainte şi-i făcu un semn familiar să se aşeze din nou pe scaun.

Îi mărturisi, banal, fără gravitate:

 – Sunt frigidă. Pe unde n-am fost. Am ajuns şi la controversatul domn Sigismund Freud. El a scris piesa.

–  Îl cunosc pe domnul Freud. I-am făcut portretul. Piesa?!

     – Pe lângă piesă mi-a indicat şi cine  trebuie să joace cele două roluri. Contele… şi celălalt rol…

Elize zâmbi maliţioasă.

 – Contele este actorul veteran al teatrului din Metz. Onorabilul domn Warther.

 – Şi eu?!

 – N-am înţeles pe deplin explicaţiile domnului Freud. Portretele tale. Obsesia pentru fidelitate, detalii microscopice. Te opreşti la faţade. Le divinizezi. Dincolo de ele, începe haosul. Depresiv.

Pictorul înghiţi în sec. Luă un măr şi-l tăie în două. Zece minute îi contemplă gânditor, cele două părţi aproape simetrice.

 – Şi dacă m-am lecuit? Dincolo de ambalaj începe libertatea de interpretare. Cine din miez, ce literă reprezintă în numele produsului. Un joc nesfârşit! Îi voi trimite domnului Freud un portret nesemnat. Domnia sa, cu nişte ochi extatici, de bufniţă, la care nu le scapă nimic. Şi solemnul domn Freud, va ţine delicat între degete, un cactus în  formă de penis.

   Prin fereastra mare a sufrageriei, în lumina asfinţitului, roşie, cu halouri aurii când atingea marginea pădurii, se vedea pe lac o barcă ce culegea lebedele albe şi negre.

― Cine mai trebuie să vină? zâmbi şi el, pentru prima dată în seara aceea. Nişte muncitori cu şurubelniţe pentru demontarea castelului?

Ea îi mărturisi visătoare:

― Nu îmi mai plac lebedele. Tăcera lor dictatorială. Prefer de-acuma raţele. Harnice, măcăitoare. Rămîi?…

Published in: on 24 iunie 2012 at 9:14 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Poem: Codrina BRAN: RÂNDURI INUTILE

            Regret că am ales drumul

            Deşi toate, dar absolut toate drumurile duc nicăieri

            Am aflat în sfârşit

            ce spectacol ridicol

            Să alergi aşa despuiat,

            Mai rău, cu viscerele la vedere

            Ca un melc fără casă

            Bun de călcat din greşeală de vre-o talpă

            Cu trupul  în care s-au înfipt atâtea cuie

            Cu indiferenţă sau cu sadism

            Melcul aleargă cu strădania întregii lui fiinţe

            Cu propria lui viteză

            Surd şi orb la râsetele batjocoritoare

            Lăsând dâre cenuşii pe pământ, lichid pierdut din trupul său

            Nu contează

            El trebuie să ajungă la linia de sosire

            Orice s-ar întâmpla

            Cu riscul vieţii

            Cu riscul morţii

            Chiar de ar fi s-o sfârşească în orice moment

            Nimic nu-l abate

            Cu toate că a aflat acolo în trudnicul drum prin ţărână

            că nu el a ales

            că nu-i cale de întoarcere

            că n-are unde fugi

Published in: on 24 iunie 2012 at 9:10 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (29)

Așa se face, probabil, că ochiul nostru surprinde mai ales materialitatea luminii, densitatea și robustețea sau rarefierea ei, porozitatea ori soliditatea luminii, ca în picturile atâtor maeștri pitiți în așteptare prin muzeele lumii, în timp ce idealitatea și spiritualitatea ei se refugiază îndărătul pleoapelor, devenind mai clară abia după ce acestea se închid peste ochi… Discuțiile dacă lumina este undă sau corpuscul, relevante pentru evoluția teoriilor optice din fizica modernă, au ajuns, prin școală, la mai toată lumea. Cine să vorbească însă de greutatea luminii imateriale, de ponderea ei în universul care înlesnește, asimetric, mai mult piruete teologice și speculații metafizice decât percepții imediate, acute și provocatoare de emoții?

Poate fiindcă citise și studiase mult în tinerețea lui și mai pe urmă, Mob simțea, chiar și atunci, pe loc, cu durere, povara înfățișării lui – și a celorlalți –, clipă de clipă, în lumină… Materialitatea acestei căderi din înalt asupra sa și a tuturor siluetelor care se descompuneau și se recompuneau de jur-împrejurul lui îi presa umerii, trecând direct în genunchi și îndoindu-i într-un fel care îi accentua cumva caracterul bizar al pașilor, făcându-l să lupte, pe lângă toate celelalte, și cu acutul simț al ridicolului.

Personal, nu avea nimic împotriva faptului de a fi ridicol. El știa că e un efect al privirii interioare și, de ce nu, chiar al luminozității imateriale care pune relief tuturor lucrurilor. Cu toate acestea, oricum ar fi luat-o, să fie ridicol însemna o povară și o opreliște în plus, fie și în situația în care ar fi rămas ridicol doar în propriii ochi.

La drept vorbind, în teorie, el socotea chiar că ridicolul este un privilegiu al omului și un semn, o marcă a acestuia care îl distingea de pietre, plante sau animale. Într-o lume ale cărei permanente contondețe îi împrumutau acesteia aparența urâțeniei, a fi ridicol putea însemna chiar să fii… frumos. Și totuși, frumos sau urât, o nouă marcă stilistică pe care, din motive neclare, era pus să o trăiască și să o întrupeze, îl obosea interior peste măsură, îngreunându-i exercițiile de eliberare din ghearele Eriniilor lăuntrice.

(va urma)

Published in: on 21 iunie 2012 at 11:29 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 60. Concurs

Păi mai clar de atâta cine să ți-o spună?! Din când în când, de atunci înainte, când o punea câte un șef, șefuleț sau pufuleț proaspăt intrat în administrație să se autoreprezinte lăsând deoparte țoalele și prejudecățile, pe covor, în scaunul de serviciu sau pe vreun birou de mahon dintre cele două războaie, tanti Leana își amintea tipologia muncii din lumea lor și imediat se și relaxa, gândindu-se la ale ei între timp. Dar, mă rog, aia era altă cherestea…

Acu venise facsul acesta poznaș, nu mai imbecinic și nici mai domestic decât de obicei, așa că își putea permite să le facă în minte un semn obscen paznicilor microfoanelor ascunse prin glastre și în perete, era mica ei răzbunare că își mâncase tinerețile pe niște pârlite de favoruri și primind un salariu nu cine știe ce grozav însine, decât dacă te gândeai la nefăcut nimic precum la un vis de mărire.

Auzi acolo ce daraveră! Băieții din Curești, governiștii, lansaseră o nouă competiție menită să le legitimeze putere: SĂ DEVENIM AUTORI! Li se propunea perfecților, primarilor și altor autorități intermediare și subalterne să producă în cel mai scurt timp câte un volum de autor. Ținta explicită era aceea de a stimula creativitatea și autorlâcul. Telectualii făceau în ultimii ani tot mai multă caragație că în politică merg numai nulele. „E nevoie de un suflu nou!”, îi dăduse cu flașneta Preșul la o recentă apariție la scenă închisă (filmaseră la el în dormitorul din palatul blestemat).

Era limpede de ce, țațo! Păi ce, să vază forfoteii de jos că nu fac nimic? Păi erau și ăștia de la gombern d-ai noștri, cu munca nepropriu-zisă, făcători de imagine și altceva nemică…

(dapăi cum?! mai vine!)

Published in: on 21 iunie 2012 at 9:21 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Lansare de carte: Lucian POP călare pe două veacuri

 Azi, de Sânziene, la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor

 s-a lansat volumul de proze scurte al lui

 Lucian POP

 Cluj, Ed. Ecou transilvan, 2012

 Criticul Irina PETRAȘ, poetul Ion MUREȘAN și amicul Ovidiu PECICAN

au marcat evenimentul

împreună cu editoarea Nadia FĂRCAȘ

 depănând amintiri, făcând analize și lansând ipoteze de lectură despre povestitorul transilvan din Panticeu.

La pizza s-au făcut și poze (a se omite etichetele de pe sticle la scrutare!)

BOKIA 2: Cap. 59. Mu(n)ci de pre la noi

„– Băăă, voi v-ați cretinizat complet?!”, se mira ea zâmbărind ca o schizofrenică, pentru că făcea pe mirata ca să îi pună pe copoii care supravegheau, își zicea ea, ce se întâmpla în biroul acela, să ciulească urechile, să și le facă pâlnie și să broscheze ochii de curiozitate. De fapt, cum se poate ghici, pe ea o durea undeva de toată chestia, juca teatrul fiindcă era, în sinea ei, actriță, n-avea taine și nici grețuri cu altele. Oricum, cine o angajase, nu o pusese să lucreze pe rupte. Acel cineva – acum nu mai contează, fiindcă omul reintrase în anonimatul administrativ al neființei, trăindu-și la vremea lui momentul de glorie, mâncând spanacul puterii zonale, roind-o la timp peste fruntarii și opreliști, găsindu-și un loc corespunzător și dincolo, la jașcăii vorbitori de vocale în exces, umflase potul cel mare și pe urmă dăduse ortul popii în singurătate, ca un mojic ordinar ce fusese…

Și anume că, la o adică, de ce să lucreze ea? Avea vreo hibă în creștet? Nuuu, nenico, la peste cincizeci de ani și nouăzeci și una de chile ea încă mai știa mușca muștiucul la un trabuc până la adâncul oftat, ea tot mai era în stare să pună cu măiestrie batista pe țambal și draga pe barca orișicui.

Dar, să revenim: zisese anonimusul acela bine temperat care o angajase o treabă ce-i mersese la ficățeii de fată tânără care era, măi, p-atuncia, știi? „– Auzi, foanfo!…” – începuse omul, descheindu-se și încheindu-se între timp demonstrativ, semn că, dacă voia, o făcea pe loc sau deloc, treaba lui, că el decide – „Auzi?!… Ezistă două munci, la țara asta: aia de sudoare și aia de reprezentare. Noi, cu reprezentarea. Lasă-i pă ăilanți cu sudoarea, știi?”

(încă, încă)

Published in: on 20 iunie 2012 at 11:33 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Poezie: Codrina BRAN: O ALTĂ REALITATE

            Oraşul vostru cu asfaltul călcat cândva de poeţi

            Oraşul vostru cu străzi purtând nume de poeţi

            Oraşul vostru cu eroi turnaţi în bronz

            Şi măgulitoare rămăşiţe de imperii apuse

            Îl salut.

            Am revenit după ani şi am făcut şi eu numărătoarea

            Şi vă cer iertare că vă ciobesc uşor idolul

            Oraşul vostru iubit dacă este sincer îşi va da la iveală

            Părţile întunecate, istoria ascunsă pentru că

            Până ce ochii cu memorie nu se vor fi închis

            Aceştia vor vedea cu încăpăţânare

            O altă realitate

            Zgâriată definitiv pe retină

            Înfiptă în carne

            Un fel de via crucis

            Aceşti martori ce stau la răscruce

            Muţi şi orbi, cerşetori de timp

            Încă n-au murit

            Dar nu mai au mult

            Ei încă văd o altă realitate.

            În oraşul vostru, blând învelit în parfumul de tei

            De fapt înfloririle anilor scurşi

            Au mai bandajat vechile dureri

            Au pus o surdină vechilor amintiri

            În oraşul vostru mai trec fantomele maşinilor negre

            În amintirile cerşetorilor de timp sunt beciuri cu gratii

            Sunt ziduri în dosul cărora nişte oameni au aruncat altor oameni

            De la înălţimea unui podium nu foarte înalt

            Sute de ani de închisoare şi condamnări la moarte.

            i-am cunoscut pe acei oameni

            sub forma unor bătrânei cumsecade

            care creşteau de acum porumbei

            şi care azi îşi dorm somnul de veci

            cinstiţi cu braţe de flori şi lumânări aprinse

            iar victimele lor sub un deal anonim fără cruce.

            Oraş al meu de acum

            Cu blânda lumină a după-amiezilor  de vară

            Te  curăţă timpul

            Te  iartă uitarea.

Published in: on 20 iunie 2012 at 9:44 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 58. Modificări de situație

Dar, cum se petrece de obicei în astfel de situații, când zeii îți trimit un mesager tocmai când ai o urgență de rezolvat la cea mai apropiată toaletă, de ajungi să îți stropești bombeele și te pierzi cu totul cu firea, în timp ce Popli făcea față cu mare icnet interior acestor chestiuni rutiniere legate de meseria și vocația lui, într-o altă parte a urbei, la Consiliul Arondismental Bokiot, parcelat alături de celelalte șaizeci și două de consilii similare, anume pentru a acoperi satisfăcător (deși nu și corespunzător) teritoriul patriei, venea un facs scremut de la stăpânire.

„- Bă, tâmpiții ăia iar n-au ce face, așa că ne dau nouă să facem!”, rosti, mișcând numai coada ochiului într-acolo, tanti Leana, secretara Șefului Arondismental din Ținutul Bokia. Stătea crăcănată la birou, etalându-și șuncile laterale cu picioarele crăcănate pe birou și, mda, duța eliberată din strânsoarea oricărui quilot, în speranța că, intrând careva neanunțat, ar surprinde-o, pasămite. Momentan nu era nimeni în încăpere, decât chipul Preșului ăl mare, înrămat regulamentar, între praporii oficiali, dar asta nu o împiedica să vorbească și ea, după plac, cu el sau cu vreun tovarăș imaginar. (Sincer: vorbea cu ascultătorii oficiali de la celălalt capăt al firului, în beneficiul cărora se și masturba, când voia să îi provoace, demând erotic și senzual în timp ce își ungea magiun pe pâine, căci știa că nu actul în sine, cât încălecare alui pe Pegasul imaginației ălora valora cel mai mult…).

(mai vine, mai durează)

Published in: on 19 iunie 2012 at 10:40 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,