Alfred IRTA: TILT (32)

Mob nu vedea toate astea, dar ele îl „vedeau” pe el, amprentându-l difuz, transmițându-i o senzație suportabilă și enigmatică, nu ultragiantă și amenințătoare, precum atâtea alte locuri din orașul unde trăia și era trăit. Era, totuși, în linia obișnuitului ceea ce se întâmpla.

… Și apoi, dintr-o dată, cu totul neașteptat, presimțirea aceea că se întâmplă ceva, transmisă prin modificarea ciripitului păsărilor în scurte țipete-acertisment, relativ îndepărtate, printr-o înfiorare a ierbii și frunzișurilor, printr-o clarificare fugace a detaliilor decorului – casele, curțile de dincolo de garduri, tremurând părelnic, o singură dată, pentru a se chirci cumva în ele însele, cu o sensibilitate aproape tactilă, pe care nu le-ar fi bănuit-o.

Era începutul, citit și în viteza norilor pe cer: tot mai închiși la culoare, alungând albul cu viteză, înghițindu-l…

Apoi, o pală de vânt, umflându-i trenciul ca pe pânzele unui galion, aproape ridicându-l. Și o dată cu asta, diversele obiecte, până atunci strivite de pași în bitumul prăfuit: chiștoace, peturi de plastit turtite, fragmente de zdrențe și de ziare… Toate grăbindu-se să îl întreacă într-o direcție oarecare.

Încercase să pășească mai repede, dar nu avea cum să se țină de acea deplasare anarhică, expresia unei puteri dată pe moment vântului. Câte o hârtie se lipea de un gard din sârmă, neputând trece dincolo, niște fleacuri printre care deslușise un dop de sticlă de apă minerală se azvârlise într-un canal, mucurile de țigară se strecurau peste tot, prin crăpături, ținându-se cu disperare de ele sau rostogolindu-se în grădini laterale…

În trecuse prin minte că despre asta vorbea un teolog protestant pe care îl citise cu creionul în mână atunci când scria despre perplexitatea în fața unui anume tip de nou, inexplicabil, prăbușit „de sus” asupra insului uman, fără anunțuri prealabile și fără explicații. La asta contribuia și faptul că pe acea stradă nu se afla nimeni, nici înainte, nici pe laterală… Încă o dovadă că lumea complota cum o tăia capul, trimițându-și emisarii și retrăgându-i din jurul lui după plac.

Și, din nou, liniște, prin contrast, aproape asurzitoare. Se opriseră toate, se oprise și el. Iar păsările dispăruseră ca prin farmec, fugiseră departe ori tăceau, încremenite în așteptare. Nici câinii ori orătăniile de casă, de prin curți, nu se auzeau. Doar, ceva mai departe, icnete de autobuze cu burduf, parcă și niște claxoane venite dinspre o mare arteră circulată… Era o amenințare sau o promisiune? Nu putea ști. Îi venea, totuși, să chiuie și să sară într-un picior: ceva venea să îl scoată din starea de tensiune amorfă, difuză și plurală care se înstăpânea pe el zi după zi și aproape clipă de clipă…

(va urma)

BOKIA 2: Cap. 64. Lăutul e un fel de lavaj

Ănfine, lăsând cioacele deoparte – „treaba baștanului cu ce-și tapetează sertarele, nu?” –, se gândea dameza de serviciu, pornind-o către biroul doi, la băieți. Acolo însă i s–a spus politicos, cu o pleoscoteală peste fesa dreapta, să mai avanseze un pic, până în a treia încăpere. Nu intra prea des acolo, fiindcă știa că e plină de muierotce fără școală, îmbrăcate ca femeile de serviciu. Bune și așa pentru aspirat praful de pe lângă microfoanele din lustre, veioze și scrumiere, ce atâta caz pentru o treabă banală? Spre stupoarea ei jovială însă, acolo nu era ce crezuse ea, un soi de cameră de relaș continuu a fetelor cu cârpa. Dimpotrivă, tot spațiul era plin de vănițe puse pe câte două scaune fără spetează, asupra clăbucului cărora trudeau din greu numitele, cu mânecile suflecate până spre umeri și cu antebrațele scufundate în lichidul aromind chimic a detergent. „– Ce faceți, curvetelor?”, – le-a întrebat pe cele vreo patru sau cinci dameze ce se cocoșau din greu, cu năframele picate spre ceafă sau spre frunte, după caz. Numai una nu avea nici ceafă, nici frunte, drept care basmaua înflorată îi căzuse piraterește, într-o parte. „– Facem ce trebuie făcut. Spălăm bani, nu vezi?”, a zis una pe care o suspecta de mai mult timp că le-ar putea fi șefă, datorită faptului că nu lăsa de pe ea ciorapii cu dungă, transparenți, nici în timpul dereticatului.

Într-adevăr, după ce te obișnuiai un pic cu lumina – că venea de la tuburile de neon orbitoare într-o atmosferă intimă, de clar-obscur căutat – începeai să sesizezi bancnotele de diferite culori atârnate deasupra capetelor și prin unghere de sfori pentru uscat rufele.

(vine și următoriul)