Proză: Marian HORVAT: Codrul Ducelui

Deodată, de Guillermis îşi aminti de legenda ducelui Godefroi, pe care uitase să i‑o povestească camaradului său din cauza apariţiei nebunului, cocoţat în acel arbore bătrân.

            – Dragii mei tovarăşi, strigă el, nu aţi vrea să auziţi vestita legendă a trecerii ducelui prin acest codru?

            – Desigur, exclamară oaspeţii hanului!

            – Atunci am să v‑o povestesc!

            – Viteazul meu Henriet, zise Pepin Larchier, lasă‑mi mie această onoare, îmi va face mare plăcere să‑mi pot arăta talentul de povestitor!

            Scutierul încuviinţă din cap şi‑l îndemnă pe bătrânul nebun să‑şi înceapă istorisirea.

Pepin se ridică în picioare surâzător şi relată cu voce gravă:

– Ducele Godefroi şi camarazii săi au fost primii cruciaţi care au ajuns pe aceste meleaguri. Ei se aflau în căutarea Oraşului Sfânt, ţinta tuturor năzuinţelor lor. Pe când înaintau de‑a lungul coastei, într‑o noapte întunecoasă, viteazul Godefroi s‑a pierdut de suita lui şi a rămas de unul singur în pădurea deasă, nemărginită. Călare pe vajnicul său armăsar, el încerca să‑şi găsească tovarăşii dispăruţi. Dar nu izbutea să le dea de urmă. Atunci, se hotărî să aştepte zorile. Îşi legă armăsarul de un copac zdravăn şi se culcă în iarba moale!

– Îmi vine greu să cred că marele duce, pe urmă primul rege al Ierusalimului, ar fi putut să se piardă cu atâta nechibzuinţă de ostaşii săi, îl întrerupse Ernauton de Troy.

– Unele legende au şi un sâmbure de adevăr, i‑o întoarse Henriet, aruncându‑i cavalerului o privire încărcată de ură.

– Oricum, continuă nebunul, Godefroi a adormit în inima pădurii, înconjurat de nenumărate primejdii. Când s‑a trezit, zorile nu se iviseră încă şi întunericul învăluia în umbre negre natura adâncită în nemişcare. Privind în jur, desluşi la câţiva paşi de el o femeie de o frumuseţe răpitoare, falnică şi neclintită ca un străjer al nopţii. Aceasta îl cerceta cu mare atenţie, în timp ce ochii îi străluceau de frumuseţe şi farmec, plini de o vrajă cât se poate de tulburătoare. Când privirea i se opri asupra crucii aurii ţesută pe pieptul ducelui, însemnul cruciaţilor, tânăra se trase înapoi, îngrozită.

– Ce‑ai păţit? exclamă Godefroi, ridicându‑se în picioare şi aranjându‑şi hainele răvăşite.

– Urăsc acel semn, strigă ea, ferindu‑şi privirile. Eşti un slujitor al crucii?

– Da, spuse Godefroi cu o hotărâre de neclintit, singurul meu ţel în viaţă este să eliberez oraşul Domnului din mâinile păgânilor. Sfânta Cruce va străluci din nou victorioasă în fruntea armatelor creştinătăţii!

– Faci o mare greşeală că te încrezi în aceste aiureli, zise femeia cu voce mieroasă. Datorită devotamentului tău şi credinţei aprinse ce o ai faţă de Iisus, viaţa ta va fi pierdută şi moartea va pune stăpânire pe sufletul tău!

– Chiar dacă aş şti că urmează să pier mâine, tot mi‑aş urma calea neabătut şi fără nici cel mai mic regret. Iubirea mea pentru cauza Domnului nu poate fi învinsă!

Prin diverse şiretlicuri şi minciuni, misterioasa făptură încercă să‑l înduplece pe Godefroi să‑şi lepede credinţa şi să se alăture adepţilor celui necurat. Ducele, ferm pe poziţie, îşi dădu seama că acea femeie e o vrăjitoare, o nevrednică slujitoare a diavolului, trimisă să‑l ispitească pe conducătorul armatelor Domnului.

– Sufletul meu a trecut prin nenumărate încercări, nimic nu mă mai poate clinti de pe calea pe care am ales‑o. Nici măcar tu, cu trupul tău de fecioară şi cu glasul tău de nimfă!

– Te înşeli, dragul meu, nimeni nu poate rezista acestei ispite. Ştiu că, în adâncul sufletului tău, tânjeşti după o femeie pe care s‑o iubeşti aşa cum îl iubeşti pe Dumnezeu…

– Nicio femeie nu merită o astfel de dăruire…

– Şi ştiu că singurătatea te apasă, te frământă mereu şi‑ţi răpeşte din fericirea puţină pe care ai dobândit‑o în această expediţie…

Neîntrecutul comandant de oşti se clătină pentru o clipă de parcă o povară de nebiruit tocmai s‑ar fi coborât pe umerii săi.

– Eşti aprig în lupte şi viteaz, dar mângâierile unei femei sunt ceva la care visezi demult… Lasă‑mă să‑ţi alin suferinţa… Numai eu pot sa vindec această rană care te vlăguieşte la fiecare pas şi în cele din urmă îţi va aduce sfârşitul…

Făptura diavolului se apropie cu pas uşor, zburând parcă deasupra ierbii umezită de roua dimineţii.

– Dacă mi te vei alătura, Moartea va fi înşelată şi vei trăi mulţi ani de acum încolo. Această singurătate nu va face decât să te ucidă, încetul cu încetul… Domnul nu o mai poate alunga, eu sunt singura care îţi poate aduce mântuirea…

Se ridică pe vârfuri, până ce respiraţia ei fierbinte ajunse la urechea ducelui, făcându‑l să freamăte de plăcere.

– Fă‑mă regina ta şi‑ţi voi aduce nemurirea…

Sunetul sabiei scoasă din teacă o avertiză de primejdia care o pândea, astfel că tulburătoarea vrăjitoare se îndepărtă speriată, făcând ochii mari.

Godefroi ezită o clipă, fiindcă nu mai omorâse niciodată o femeie, destul pentru ca aceasta să dispară ca o nălucă printre copacii de unde apăruse. Doar un glas se auzi pierzându‑se în depărtare:

– Credinţa şi vitejia ta te vor duce la o moarte prematură, dar acoperită de nimbul gloriei. Tu şi iluştrii tăi urmaşi nu veţi putea fi niciodată înfrânţi de puterile celui necurat. Veţi rămâne mereu, aşa cum aţi fost dintotdeauna, până în ultimele voastre clipe, cei mai de seamă campioni ai creştinătăţii!

În cele din urmă, ispita nu s‑a dovedit îndeajuns de puternică. Ori poate victima avea o asemenea credinţă de neegalat, că nimic nu o putea seduce. Oricum, diavolul fusese învins încă o dată, fără ca bravul comandant să se mai îndoiască vreodată de pioşenia şi smerenia sa.

La scurt timp după aceea, ducele şi‑a regăsit camarazii şi a putut să‑şi continue liniştit călătoria. Armata creştină a cucerit mai apoi Ierusalimul si Domnul a triumfat. Godefroi a ajuns primul rege cruciat al Cetăţii Sfinte, chiar dacă a refuzat, după spusele sale, să poarte o coroană de aur acolo unde Mântuitorul a purtat o coroană de spini!

Pădurea de lângă Acra, stăpânită de făpturile rele, a fost denumită Codrul Ducelui datorită triumfului avut de Godefroi asupra vrăjitoarei aservită Antichristului. Se spune că, din acea zi, puterea răului de aici a scăzut neîncetat, devenind astăzi o slabă rămăşiţă a atotputerniciei din trecut.

Pepin, sfârşind legenda, rămase câteva clipe tăcut pentru a vedea ce impresie făcuse asupra ascultătorilor săi.

(ce impresia a făcut şi asupra voastră rămâne de văzut, dacă veţi binevoi să citiţi continuarea)

Anunțuri
Published in: on 28 Iunie 2012 at 10:15 am  Comments (3)  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/06/28/proza-marian-horvat-codrul-ducelui/trackback/

RSS feed for comments on this post.

3 comentariiLasă un comentariu

  1. Dragă domnule Horvat, mă bucur să vă regăsesc în paginele acestui blog, cu un nou fragment istoric. Ați reușit să tipăriți celălalt roman? Cum aș putea să-mi procur această carte?

    • Al doilea roman e încă în stadiu de proiect, dar sunt pe la ultimele capitole (jefuirea Budei de către turci în 1526 și călătoria prin Croația). Romanul din care am extras acest fragment e în curs de tipărire acum, o să vă anunț când va apărea (sper că foarte curând)!

  2. Lansarea primei mele carti, ,,Codrul Ducelui”, a avut loc astazi. In zilele urmatoare o puteti gasi la librarium, pe Eroilor, sau o puteti comanda pe site-ul de la Eikon, daca mai sunteti interesata.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: