Proză: Lucian POP: Saltul

                       Unul dintre cei mai cunoscuţi portretişti de la începutul secolului 20, era Max Herbest din Viena. Deşi tânăr, avea alergie la aparatele de fotografiat. Îşi alegea clienţii din  vechea  nobilime austriacă, majoritatea membrilor ei, încastraţi cu castelele lor, în chihlimbarul altor  timpuri.

     Într-o vară, acceptă comanda contelui  Brucke: două portrete bust, mărime standard, de 100 pe 70.

    Castelul contelui se găsea pe marginea unui lac liniştit, pe care se plimbau atemporal, câteva lebede, albe şi negre. Contele era noduros, stufos şi se lăuda că la cei o sută trei ani ai lui, când strigă la ţăranii ce-i cosesc fâneţele, aceştia se dau intimidaţi un pas înapoi.

 – Sunt aprig domnule pictor, sunt aprig şi bătăios!

Soţia contelui era tânără, evazivă, cu o piele ce-avea uneori stranii sclipiri verzui. Şi parcă, privirile ei, se strecurau speriate de sub călcâiul unui uriaş, către lacul străjuit de partea cealaltă de o pădure cu foşnete somnolente.

   Seara, la masă, contele hlăpăi lacom o pulpă de curcan. Când mai rămase din pulpă numai osul, contele începu să-i roadă osului, cartilagiul moale de la încheietură, cum bucătarul aşa fripse pulpele, întregi, nu partea superioară separat, şi partea inferioară, altă bucată.

Contesa se întunecă la chip.

 – Măi, ce ţi-am zis, nu mai roade oasele, vrei să-ţi pierzi şi ultimul dinte !?

– Taci, proasta dracului! Mă faci de râs în faţa  pictorului? Oi fi eu ştirb, dar dacă-mi scot măciuca şi ţi-o bat de cap, nu mai ştii cum te cheamă!

– Nesimţitule! Mârlanule!

– Ştii care-i norocul ei, pictore? Mergem pe sâmbătă seara la un bal. Scapă de data asta, că dacă i-o bag prin spate, umblă crăcănată o lună de zile!

– Omul ăsta nu te cunoaşte, crede că vorbeşti serios. Ipotentule! Limbagiule!

– Curvă! Sunt prost?… Te-am urmărit cum te furişezi pe marginea lacului şi îţi întorci privirile către castel. Ţi le laşi în urmă, albe, vaporoase, ca pe nişte voaluri, te desprinzi de ele, păşeşti goală, înfiorarea ta să îmbăţişeze singurătatea neputincioasă a fagilor drepţi, fiecare fag al pădurii fiind un bărbat pedepsit pentru că a îndrăznit în vis să bechetuiască împreună cu toate fecioarele din satul lui. Bărbatul din noaptea aceea a rămas încleştat în fag, cel de-a doua zi, liber să zburde ca păsările cerului, i-a jurat credinţă unei singure femei…

Apoi, după un moment de derută, contele îşi aruncă osul de curcan pe parchet, se repezi la contesă, o înşfăcă de părul lung, unduios, înfăşurându-l ca pe o funie, odată, în jurul pumnului, şi o răsuci cu spatele la el. Îi îndoi bustul peste faţa mesei şi-i ridică fusta largă, dându-i la vedere picioarele subţiri dar hotărâte, de fată sprintenă a munţilor, şi fesele albe, incerte, nici rotunde, nici plate, o formulă să nu te saturi niciodată de volumul lor. Privirile lui Max Herbest rămaseră pironite pe ele, ca pe cele două braţe ale unei balanţe. O balanţă într-un echilibru perfect şi fragil, te apropii de ea, bătăile inimii tale, respiraţia , îi înclină braţele.

Max Herbest se pomeni murmurând: – Câtă suferinţă…şi îl cuprinse un tremur de frică, părându-i-se că cele două fese îl imploră să le complecteze absenţa, cu câte o linie mângîietoare. Ar fi fost împlinite.

 – Nu prin spate, ţipă ea şi scăpă din mîinile contelui, pentru o clipă prefăcându-se în pulbere, apoi întrupată iarăşi, fugi triumfătoare pe scările ce urcau în spirală către dormitoarele de la etaj. De sus, strigă:

– Boşorogule! Verifică-l pictore. O are din jad. Mai auzit bine. Una chinezească, din jad, verde. Sadicul.

– Domnule conte, nu-mi pot imagina un asemenea coşmar, îmi iau trusa, şevaletul şi mă duc la gară pe jos.

Contesa coborî scările cu paşi repezi, mărunţi, de balerină. Îl încolăci ocrotitoare pe conte, cu braţele de gât. După ce îl sărută uşor pe un obraz, se întoarse uimită, siderată, către pictor.

 – Doamne, cum poţi fi atât de mărginit? Ne-am distrat şi noi un pic.

   Când a doua zi, pictorul se trezi în lumina dimineţii ce bolborosea veselă, contesa, ce avea pe ea doar o bluză roşie, sta în mijlocul camerei, în genunchi, cu fundul gol către patul lui, aplecată, lustruind de zor cu ceară parchetul.

Bum, bum! îi făcu inima, ca o locomotivă ce se porneşte greoaie, şi sărind din pat, peste piscurile ascuţite ale unor gânduri ce voiau să-l zgârie, se opri în spatele ei. Mîinile lui, cum ar fi avut propria lor voinţă, se întinseră lacome şi masară fierbinţi de poftă fesele aşteptătoare, desfăcute, între care i-se vedea punctul cafeniu, iar mai jos, marginea periei dese, în care intuiai începutul celor două labii, anoste la prima atingere, fără nici un mesaj memorabil. De parcă ar fi fost pentru prima dată, zâmbi superior, amintindu-şi de poveştile ce-l atenţionau că se găseşte în faţa unei capcane, în adâncul ei cu un ulei neverosimil, de la începutul lumii, ce nu cunoaşte frica, uzura, înfrângerea, altfel, viaţa ar fi stat pe gânduri în faţa ei, de ce să intre, să germineze, dacă o aşteaptă pe lumea asta numai dezamăgiri? Cu un geamăt eliberator, căzu şi el în genunchi, îşi trase pantalonii în jos, şi penisul ce-i zvâcnea în aer, un zvâcnet ca un strigăt repetat, zadarnic, de ajutor, al sufocatului în vid, îl vârî cu o clipă înainte de epuizarea oxigenului, în tăietura ei umedă, neutră, un pic dezamăgită de graba sălbatică a străpungerii, dintr-o singură împingere, definitivă. Intrusul tăcu, se linişti subit printre ceţurile calde din care se naşte cel mai mătăsos întuneric şi începu să se scalde pierdut, fără reţineri, într-o împărăţie  ce-i stimula iluzia că o poate străbate fără să-i deie de capăt. Ajuns acolo, înconjurat de pereţii moi, lunecoşi, după un moment mirific de comuniune cu câmpia făgăduinţei ce se vede de pe munte, se cutremură, el era prin definiţie polul opus, dictatorul măciucă ce urlă patetic după disciplină, şi se întărea agresiv, pe măsură ce oaza de întuneric mâlos îl primea necondiţionat, să-l cucerească, să-l aducă într-o stare asemeni ei, pe el, berbecul, tăria, intransigenţa, posesia. Cu o tristeţe nouă, speriată, pentru că era o tristeţe ce nu se încadra în codul public de tristeţi acceptate, pictorul descoperi că a face dragoste cu o femeie, este un act de oprelişte, de stăvilire a unei genenrozităţi care nu duce la nimic bun, cum ai închide ochii la nişte rezultate atletice, şi toţi concurenţii sunt lăudaţi, fără să menţionezi câştigătorii. Penisul lui se bătea viguros, total, cu o astfel de surpare a lumii, te distrug, te distrug, te distrug!

În timpul acestei lupte titanice, mii de ceasuri ticăiau în făptura lui cu arcurile trase la maxim, şi deodată explodară toate, într-o ninsoare de rotiţe aurii  ce se topeau bucuroase, câzând uşoare prin toată camera.

   Urmară trei zile în care contele dispăru. Trei zile fără ore, minute, clipe, zilele Elize, aşa o chema pe contesă, în care foamea se numea Elize, setea, viitorul, nici o cărăruie de-a lui, pe care de-abia te puteai strecura, nu scăpa de pancarta indicatoare ” Cărăriua Elize” ori „ Drumul interzis Elize”. 

   În a treia seară, stăteau la masa impunătoare din sufrageria de la parter. Aveau şi un astfel de moment pe zi, protocolar, de distanţare.

 – Unde-i contele? întrebă el, neglijent,

– Aici.

– Unde aici?

– Ne-a urmărit tot timpul.

A doua oară, de când era la castel, începu să tremure.

 – Ce puneţi la cale?! încercă să strige cu o voce seacă, ridicolă, cum ai cânta pe grilul unei chitare fără cutie de rezonanţă.

– Nu sunt motive de speriat. Vrea un moştenitor sănătos, şi neaşteptat, cum Max Herbest s-ar fi transformat într-o caricatură, Elize izbucni într-un râs gâlgâitor, fără reţineri.

– Unde-i contele?! se pierdu el cu totul.

–   Eşti o criminală!

Râsul ei se înălţă. Reuşi să-i arunce printre hohotele acute:

 – Obsedatule!

– Curvă! Perversă!

Ca două găleţi de apă rece au fost ultimele grenade verbale aruncate de pictor. Contesa se făcu mică, mată şi-i trase promt două palme. Apoi, înlătură, şterse, tăie suverană scena de dinainte şi-i făcu un semn familiar să se aşeze din nou pe scaun.

Îi mărturisi, banal, fără gravitate:

 – Sunt frigidă. Pe unde n-am fost. Am ajuns şi la controversatul domn Sigismund Freud. El a scris piesa.

–  Îl cunosc pe domnul Freud. I-am făcut portretul. Piesa?!

     – Pe lângă piesă mi-a indicat şi cine  trebuie să joace cele două roluri. Contele… şi celălalt rol…

Elize zâmbi maliţioasă.

 – Contele este actorul veteran al teatrului din Metz. Onorabilul domn Warther.

 – Şi eu?!

 – N-am înţeles pe deplin explicaţiile domnului Freud. Portretele tale. Obsesia pentru fidelitate, detalii microscopice. Te opreşti la faţade. Le divinizezi. Dincolo de ele, începe haosul. Depresiv.

Pictorul înghiţi în sec. Luă un măr şi-l tăie în două. Zece minute îi contemplă gânditor, cele două părţi aproape simetrice.

 – Şi dacă m-am lecuit? Dincolo de ambalaj începe libertatea de interpretare. Cine din miez, ce literă reprezintă în numele produsului. Un joc nesfârşit! Îi voi trimite domnului Freud un portret nesemnat. Domnia sa, cu nişte ochi extatici, de bufniţă, la care nu le scapă nimic. Şi solemnul domn Freud, va ţine delicat între degete, un cactus în  formă de penis.

   Prin fereastra mare a sufrageriei, în lumina asfinţitului, roşie, cu halouri aurii când atingea marginea pădurii, se vedea pe lac o barcă ce culegea lebedele albe şi negre.

― Cine mai trebuie să vină? zâmbi şi el, pentru prima dată în seara aceea. Nişte muncitori cu şurubelniţe pentru demontarea castelului?

Ea îi mărturisi visătoare:

― Nu îmi mai plac lebedele. Tăcera lor dictatorială. Prefer de-acuma raţele. Harnice, măcăitoare. Rămîi?…

Published in: on 24 Iunie 2012 at 9:14 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/06/24/proza-lucian-pop-saltul/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: