Alfred IRTA: TILT (29)

Așa se face, probabil, că ochiul nostru surprinde mai ales materialitatea luminii, densitatea și robustețea sau rarefierea ei, porozitatea ori soliditatea luminii, ca în picturile atâtor maeștri pitiți în așteptare prin muzeele lumii, în timp ce idealitatea și spiritualitatea ei se refugiază îndărătul pleoapelor, devenind mai clară abia după ce acestea se închid peste ochi… Discuțiile dacă lumina este undă sau corpuscul, relevante pentru evoluția teoriilor optice din fizica modernă, au ajuns, prin școală, la mai toată lumea. Cine să vorbească însă de greutatea luminii imateriale, de ponderea ei în universul care înlesnește, asimetric, mai mult piruete teologice și speculații metafizice decât percepții imediate, acute și provocatoare de emoții?

Poate fiindcă citise și studiase mult în tinerețea lui și mai pe urmă, Mob simțea, chiar și atunci, pe loc, cu durere, povara înfățișării lui – și a celorlalți –, clipă de clipă, în lumină… Materialitatea acestei căderi din înalt asupra sa și a tuturor siluetelor care se descompuneau și se recompuneau de jur-împrejurul lui îi presa umerii, trecând direct în genunchi și îndoindu-i într-un fel care îi accentua cumva caracterul bizar al pașilor, făcându-l să lupte, pe lângă toate celelalte, și cu acutul simț al ridicolului.

Personal, nu avea nimic împotriva faptului de a fi ridicol. El știa că e un efect al privirii interioare și, de ce nu, chiar al luminozității imateriale care pune relief tuturor lucrurilor. Cu toate acestea, oricum ar fi luat-o, să fie ridicol însemna o povară și o opreliște în plus, fie și în situația în care ar fi rămas ridicol doar în propriii ochi.

La drept vorbind, în teorie, el socotea chiar că ridicolul este un privilegiu al omului și un semn, o marcă a acestuia care îl distingea de pietre, plante sau animale. Într-o lume ale cărei permanente contondețe îi împrumutau acesteia aparența urâțeniei, a fi ridicol putea însemna chiar să fii… frumos. Și totuși, frumos sau urât, o nouă marcă stilistică pe care, din motive neclare, era pus să o trăiască și să o întrupeze, îl obosea interior peste măsură, îngreunându-i exercițiile de eliberare din ghearele Eriniilor lăuntrice.

(va urma)

Published in: on 21 iunie 2012 at 11:29 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 60. Concurs

Păi mai clar de atâta cine să ți-o spună?! Din când în când, de atunci înainte, când o punea câte un șef, șefuleț sau pufuleț proaspăt intrat în administrație să se autoreprezinte lăsând deoparte țoalele și prejudecățile, pe covor, în scaunul de serviciu sau pe vreun birou de mahon dintre cele două războaie, tanti Leana își amintea tipologia muncii din lumea lor și imediat se și relaxa, gândindu-se la ale ei între timp. Dar, mă rog, aia era altă cherestea…

Acu venise facsul acesta poznaș, nu mai imbecinic și nici mai domestic decât de obicei, așa că își putea permite să le facă în minte un semn obscen paznicilor microfoanelor ascunse prin glastre și în perete, era mica ei răzbunare că își mâncase tinerețile pe niște pârlite de favoruri și primind un salariu nu cine știe ce grozav însine, decât dacă te gândeai la nefăcut nimic precum la un vis de mărire.

Auzi acolo ce daraveră! Băieții din Curești, governiștii, lansaseră o nouă competiție menită să le legitimeze putere: SĂ DEVENIM AUTORI! Li se propunea perfecților, primarilor și altor autorități intermediare și subalterne să producă în cel mai scurt timp câte un volum de autor. Ținta explicită era aceea de a stimula creativitatea și autorlâcul. Telectualii făceau în ultimii ani tot mai multă caragație că în politică merg numai nulele. „E nevoie de un suflu nou!”, îi dăduse cu flașneta Preșul la o recentă apariție la scenă închisă (filmaseră la el în dormitorul din palatul blestemat).

Era limpede de ce, țațo! Păi ce, să vază forfoteii de jos că nu fac nimic? Păi erau și ăștia de la gombern d-ai noștri, cu munca nepropriu-zisă, făcători de imagine și altceva nemică…

(dapăi cum?! mai vine!)

Published in: on 21 iunie 2012 at 9:21 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Lansare de carte: Lucian POP călare pe două veacuri

 Azi, de Sânziene, la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor

 s-a lansat volumul de proze scurte al lui

 Lucian POP

 Cluj, Ed. Ecou transilvan, 2012

 Criticul Irina PETRAȘ, poetul Ion MUREȘAN și amicul Ovidiu PECICAN

au marcat evenimentul

împreună cu editoarea Nadia FĂRCAȘ

 depănând amintiri, făcând analize și lansând ipoteze de lectură despre povestitorul transilvan din Panticeu.

La pizza s-au făcut și poze (a se omite etichetele de pe sticle la scrutare!)