BOKIA 2: Cap. 59. Mu(n)ci de pre la noi

„– Băăă, voi v-ați cretinizat complet?!”, se mira ea zâmbărind ca o schizofrenică, pentru că făcea pe mirata ca să îi pună pe copoii care supravegheau, își zicea ea, ce se întâmpla în biroul acela, să ciulească urechile, să și le facă pâlnie și să broscheze ochii de curiozitate. De fapt, cum se poate ghici, pe ea o durea undeva de toată chestia, juca teatrul fiindcă era, în sinea ei, actriță, n-avea taine și nici grețuri cu altele. Oricum, cine o angajase, nu o pusese să lucreze pe rupte. Acel cineva – acum nu mai contează, fiindcă omul reintrase în anonimatul administrativ al neființei, trăindu-și la vremea lui momentul de glorie, mâncând spanacul puterii zonale, roind-o la timp peste fruntarii și opreliști, găsindu-și un loc corespunzător și dincolo, la jașcăii vorbitori de vocale în exces, umflase potul cel mare și pe urmă dăduse ortul popii în singurătate, ca un mojic ordinar ce fusese…

Și anume că, la o adică, de ce să lucreze ea? Avea vreo hibă în creștet? Nuuu, nenico, la peste cincizeci de ani și nouăzeci și una de chile ea încă mai știa mușca muștiucul la un trabuc până la adâncul oftat, ea tot mai era în stare să pună cu măiestrie batista pe țambal și draga pe barca orișicui.

Dar, să revenim: zisese anonimusul acela bine temperat care o angajase o treabă ce-i mersese la ficățeii de fată tânără care era, măi, p-atuncia, știi? „– Auzi, foanfo!…” – începuse omul, descheindu-se și încheindu-se între timp demonstrativ, semn că, dacă voia, o făcea pe loc sau deloc, treaba lui, că el decide – „Auzi?!… Ezistă două munci, la țara asta: aia de sudoare și aia de reprezentare. Noi, cu reprezentarea. Lasă-i pă ăilanți cu sudoarea, știi?”

(încă, încă)

Published in: on 20 iunie 2012 at 11:33 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Poezie: Codrina BRAN: O ALTĂ REALITATE

            Oraşul vostru cu asfaltul călcat cândva de poeţi

            Oraşul vostru cu străzi purtând nume de poeţi

            Oraşul vostru cu eroi turnaţi în bronz

            Şi măgulitoare rămăşiţe de imperii apuse

            Îl salut.

            Am revenit după ani şi am făcut şi eu numărătoarea

            Şi vă cer iertare că vă ciobesc uşor idolul

            Oraşul vostru iubit dacă este sincer îşi va da la iveală

            Părţile întunecate, istoria ascunsă pentru că

            Până ce ochii cu memorie nu se vor fi închis

            Aceştia vor vedea cu încăpăţânare

            O altă realitate

            Zgâriată definitiv pe retină

            Înfiptă în carne

            Un fel de via crucis

            Aceşti martori ce stau la răscruce

            Muţi şi orbi, cerşetori de timp

            Încă n-au murit

            Dar nu mai au mult

            Ei încă văd o altă realitate.

            În oraşul vostru, blând învelit în parfumul de tei

            De fapt înfloririle anilor scurşi

            Au mai bandajat vechile dureri

            Au pus o surdină vechilor amintiri

            În oraşul vostru mai trec fantomele maşinilor negre

            În amintirile cerşetorilor de timp sunt beciuri cu gratii

            Sunt ziduri în dosul cărora nişte oameni au aruncat altor oameni

            De la înălţimea unui podium nu foarte înalt

            Sute de ani de închisoare şi condamnări la moarte.

            i-am cunoscut pe acei oameni

            sub forma unor bătrânei cumsecade

            care creşteau de acum porumbei

            şi care azi îşi dorm somnul de veci

            cinstiţi cu braţe de flori şi lumânări aprinse

            iar victimele lor sub un deal anonim fără cruce.

            Oraş al meu de acum

            Cu blânda lumină a după-amiezilor  de vară

            Te  curăţă timpul

            Te  iartă uitarea.

Published in: on 20 iunie 2012 at 9:44 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,