BOKIA 2: Cap. 58. Modificări de situație

Dar, cum se petrece de obicei în astfel de situații, când zeii îți trimit un mesager tocmai când ai o urgență de rezolvat la cea mai apropiată toaletă, de ajungi să îți stropești bombeele și te pierzi cu totul cu firea, în timp ce Popli făcea față cu mare icnet interior acestor chestiuni rutiniere legate de meseria și vocația lui, într-o altă parte a urbei, la Consiliul Arondismental Bokiot, parcelat alături de celelalte șaizeci și două de consilii similare, anume pentru a acoperi satisfăcător (deși nu și corespunzător) teritoriul patriei, venea un facs scremut de la stăpânire.

„- Bă, tâmpiții ăia iar n-au ce face, așa că ne dau nouă să facem!”, rosti, mișcând numai coada ochiului într-acolo, tanti Leana, secretara Șefului Arondismental din Ținutul Bokia. Stătea crăcănată la birou, etalându-și șuncile laterale cu picioarele crăcănate pe birou și, mda, duța eliberată din strânsoarea oricărui quilot, în speranța că, intrând careva neanunțat, ar surprinde-o, pasămite. Momentan nu era nimeni în încăpere, decât chipul Preșului ăl mare, înrămat regulamentar, între praporii oficiali, dar asta nu o împiedica să vorbească și ea, după plac, cu el sau cu vreun tovarăș imaginar. (Sincer: vorbea cu ascultătorii oficiali de la celălalt capăt al firului, în beneficiul cărora se și masturba, când voia să îi provoace, demând erotic și senzual în timp ce își ungea magiun pe pâine, căci știa că nu actul în sine, cât încălecare alui pe Pegasul imaginației ălora valora cel mai mult…).

(mai vine, mai durează)

Alfred IRTA: TILT (28)

Asemenea considerente treceau însă pe lângă Mob precum mulțimea de trecători pe bulevardul Eroilor la ora aceea. Deși, probabil, este vorba despre cel mai scurt bulevard al țării, locul era împânzit de o serie de inși care, întâmplător sau premeditat, se găseau prin împrejurimi la ora respectivă. Mulțimea browniană despre care vine vorba nu era însă, în nici un fel altceva decât planctonul în care se afla pe moment Mob, cu mișcarea lui relativ circulară de plimbăreț bizar.

Un pic mai încolo de el se afla chioșcul cu reviste colorate și accesoriile acestora – vârâte în pungi de plastic -, numai bun să oprească vântul în zilele, nu puține, în care acesta traversa în forță orașul crescut în văile succesive ale râului, până la dealurile dimprejur.

La prima masă de după chioșc, sub șirul de umbrele ce etalau reclama colorată puternic a unei băuturi răcoritoare nealcoolice, băiețelul așezat cuminte în fața unei limonade din care nu e sigur că lipsea ceva privea în susul bulevardului. Când ieșea de după colțul chioșcului, Mob intra în sfera vederii lui, dar nu este sigur că el îl vedea mai mult decât pe ceilalți, fiindcă nimic din expresia lui – parcă puțin îmbufnată, datorită curburii rozalii a obrajilor – nu se schimba.

Soarele, în schimb, mătura în rafale diafane, orașul, trimițând asupra lui, amestecat, cuante de lumină, unde și particule, particule și unde. Pentru Mob asta nu era decât încă o problemă fiindcă – lucrul este cunoscut de toată lumea – dacă privești cum despică razele aerul în apropierea unei clădiri, să zicem, constați că ele continuă curbura acoperișului, în contrast relativ cu umbra care le permite să se evidențieze. Iar dacă ai ambiția să privești în interiorul pâlniilor luminoase, atunci materialitatea acestei invazii cotidiene asupra pământului dobândește o consistență și o dinamică tocmai datorită firicelelor minuscule de praf ridicate de aer într-o plutire pe care obișnuința nu o mai vede iar banalitatea clipelor anonime o anulează. De fapt însă, tocmai de aici se trage faimosul mod de a fi jucăuș al luminii, în partea care se lasă percepută cu văzul, dobândind o anume consistență care, de secole și poate de milenii, face oamenii să viseze că pot urca în înalt pe o scară de raze.

(va urma)