Proză: Lucian POP: Pactul

Solemna instituţie „ Arhivele statului”, din Helsinki, avea un director căruia  i se uscase creierul şi, odată ajuns cât o nucă, îi căzuse în călcâiul stâng. Să nu şi-l strivească, trebuia să nu mai calce pe călcâi, şi când păşea, ziceai că şchipătează. Altfel, gândea la aceeaşi capacitate ca înainte şi la fel de bine.

 – Am jucat hochei, răspândi el cu mândrie zvonul prin respectabila instituţie, şi mi-am luxat glezna!

   Era acolo, la biroul de documente ultra doi secrete,  un funcţionar vestit pentru cultura lui, ce citea carte după carte. Kilikki îl chema. La urechile directorului ajunse prin terţe şi binevoitoare persoane, bănuiala cititorului că, după felul în care şchiopătează, nu de la hochei i se trage. Directorul, avu o străfulgerare, că acel Kilikki, care citise biblioteci întregi din toate domeniile, ştie de fapt din ce cauză îşi menajează călcâiul stâng.

   Cum să-l dea acuma afară din servici, urgent, dar în aşa fel, încât să pară că viaţa, pur şi simplu sălbatica viaţă, fără milă faţă de vechimea omului într-un post, şi  politica guvernului de austeritate, i-au dat un şut în fund?

   Nimeni nu se naşte singur. Odată cu un director, se naşte şi un subordonat, obsedat să-i demonstreze directorului ce mult lucrează el. Un astfel de subordonat, seamănă cu o căpuşă ce suge munca de sub mâinile colegilor din jurul lui, şi se umflă până când vezi că dintr-un birou cu 6, 7 funcţionari, a rămas numai el singur. Pe un astfel de specimen îl trimise directorul să se înstaleze în acelaşi birou cu cititorul ştie tot.

Cititorul,  avea în sarcina lui să pună ştampila cu „aprobat” ori „respins” pe cererile de acces la documentele ultra doi secrete.  

   Când văzu că i se aduce în calitate de coleg de birou funcţionarul sugător de muncă, Kilikii  intui, la rândul lui, că directorul îi poartă sâmbetele.

   Numai zâmbete mieroase, căpuşa,  pe care o  chema Ahti, se interesă, din pură curiozitate, ce condiţii trebuie îndeplinite ca să primeşti  aprobarea de-a cerceta un document ultra doi secret.   

   Cititorul râse verde şi-i răspunse  elegant:

   – Chiar şi criteriile de acordare sunt ultra doi sectrete. Mai bine te-ai duce la director şi l-ai întreba dacă nu cumva şchiopătează din alt motiv.

Ahti, fugi la director şi-l informă că cititorul îl somează să dezvăluie întregii instituţii adevărul adevărat despre cauza şchiopătatului.

   Cu o mentalitate agresivă de buldog, directorul veni în biroul cititorului şi răcni:

  – M-am interesat, de zece ani nu ai mai avut nicio cerere de acces la documente ultra doi secrete! De mâine, încerci să salvez ce se poate salva din cartea  găsită în groapa veche de gunoi.

   Cu un an în urmă, se găsise în prima groapă de gunoi a capitalei o carte monstruos de puturoasă, cu file din piele de câine, pe jumătate putredă, care, odată ajunsă la Arhivele statului, înainte de-a fi vârâtă urgent  într-o ladă ermetică, a fost presărată din belşug cu un amestec de praf complex, pentru absorţia umezelii, stoparea fenomenului de putrefacţie, distrugerea microbilor şi întărirea structurii foilor tăbăcite. Cartea făcea parte dintr-un set de cincizeci de exemplare, copiate  de mână de călugării mănăstirii Agorca şi conţinea biografiile celor trei primi cardinali ai Finlandei secolului al XIV-lea.

    – N-ar fi o problemă, domnule director, să o cercetez,  se plânse rugător bietul Kilikki, dar nu suport nici măcar mirosul de haină din piele, cea mai fină şi elegantă haină, darămite damful degajat de nişte piei degradate, argăsite grosolan acum şapte sute de ani cu urină de cal şi excremente de mistreţ. Vedeţi, numai la gândul acesta mi-au apărut deja pe mână trei pete roşii! Vă implor…

    Apoi adăugă umil:

    – Domnle director, după felul în care şchiopătaţi, mi-am format părerea greşită că aveţi o inflaţie la cartilajul ceremisin al călcâiului stâng. Se mai înşeală omul. Categoric, de la hochei vi se trage!

    Cu o sclipire răutăcioasă în ochi, directorul se năpusti orb de furie peste bietul cititor.

     – Dispoziţiile date de un director, nu se discută. Mâine dimineaţă eşti la lada închisă ermetic! Te aştept personal lângă ladă. La opt fix!

    După orele de program, cum ieşi din clădirea arhivei, Kilikki era să se prăbuşească de pe picioare, cuprins de descurajare. Vedea lumina de peste piaţa Constituţiei, ca pe un praf alb de cretă. Praful acesta îi uscă instantaneu gâtul. Intră într-un bar liniştit în care obişnuia să servească, rar, din an în Paşti, câte 50 de coniac. Dar acuma, cu gâtul uscat, scorojit parcă de praful alb ce-l inhalase, ceru o sticlă de vin, pe care o bău pe nerăsuflate. Oarecum cu uscăciunea potolită, ceru a doua sticlă de vin. Prinse curaj. Un curaj moderat, aşa cum era şi el, doar trecuse prin mâinile celor mai mari psihologi din Finlanda, ca să fie numit în acel post de mare discreţie şi răspundere. După cele câteva pahare de vin, îşi scoase dezinvolt, cu gesturi largi celularul, şi luă legătura cu câţiva prieteni, rugându-i ca, a doua zi, la prima oră, să vină urgent la biroul lui cu câte o cerere de acces la  documente ultra doi secrete. Le dădu fiecăruia titlul documentului pe care trebuia să-l ceară. Mulţumit, bău dintr-o singură, profundă şi prelungă înghiţitură, ultimul pahar de vin din cele două sticle. Să mai ia o sticlă, să nu mai ia?…

Pe când se balansa  nehotărât între da şi nu,  cine intră în bar?  Un obişnuit al localului, un chip veşnic senin, un spion rus, ieşit de mulţi ani la pensie. Dintr-o dragoste frăţească pentru toţi clienţii barului, îi făcu semn să vină la masa lui. În timp ce bătrânul rus, cu sprâncene albe, mustaţă de husar, se aşeză, Kilikki mai comandă o sticlă de vin, şi pentru invitat, un coniac.

   Kilikki îl abordă pe bătrânul rus, direct, fără introducere.

   – Domnule Ivanovici Kulincok,  am la documente ultra doi secrete, o curiozitate, o picanterie de document. În  toamna lui1899, principele moştenitor al Finlandei,  Kurt al III-lea, juca poker în salonul verde al palatului regal, cu ducele de Bokaminesa, cu marele muzician Vistosis şi ambasadorul rus, Stoke Mihailovici. Pe lângă poker, se bea vârtos. Principele, încă de pe atunci cu principii de fier, îşi pierdu mărunţişul programat pentru partida din seara aceea. Ambasadorul Stoke, sare cu o ofertă: Îi împrumută 200 de copeika, o nimica toată, cât costul unei raţe din piaţa Fraka, dacă prinţul cedează Rusiei provincia de frontieră Oulu. Râd toţi să pice pe spate, prinţul scrie pe un şerveţel ornamental, cu stiloul, cedarea provinciei Oulu, şi plictisiţi de cărţi se trece pe băutură curată… În fine… Dacă vrei să vezi şerveţelul cu ochii dumitale, scrie chiar acuma o cerere adresată subsemnatului, şi mîine, ţi-l pun la dispoziţie.

   Auzindu-l, ex-spionul surâse larg, înviorat. De câţiva ani încoace, Rusia se străduia să demonstreze lumii întregi, că extinderile ei teritoriale din trecut n-au fost făcute prin războaie de cucerire. Ori popoarele din acele teritorii îi imploraseră pe ţari să le vină în ajutor cu armatele lor imbatabile, ori, fiind nişte popoare mai comode, de felul lor, făcuseră nenumărate cereri să-şi extindă imperiul şi peste capetele lor pătrate, excelentul lui aparat birocratic.

De ce ex-spionul îşi frecă mîinile de mulţumire? Şerveţelul demonstra că sărăcăcioasa provincie, Oulu, umflată de Stalin, prin 40, nu făcea parte din ceea ce se numeşte „ vatra sacră strămoşească”,  vatră despre care nimeni nu îşi permite, nici chiar în ţări decadente, să glumească pe seama ei.

   A doua zi, dimineaţa pe la opt, după cum promisese, directorul şedea impasibil pe un scaun, în camera de la subsolul instituţiei, având în faţa lui, lada închisă ermetic.

Liniştea subsolului, ca liniştea straturilor albe din munţii milenari de zăpadă ai Antarticei, se depusese an de an.

  Se făcu opt şi un minut. Şi două, trei. La opt şi jumătate, directorul abia reuşi să se ridice de pe scaun, furia îl înţepenise.

  Ajuns în biroul lui somptuos, îl sună pe Kilikki.

  – Domnule Kilikki, ce ţi-am spus să faci astăzi?

  – Să deschid lada ermetică şi să cercetez cartea cu biografiile celor trei cardinali.

  – La ce oră tebuia să fii la subsol?

  – La opt.

  – Şi de ce nu ai fost la opt acolo?

  – Am pe biroul meu unsprăzece cereri de solicitări ale unor documente ultra doi secrete, la care trebuie să dau verdictul de aprobat ori respins.

  – Îl ai, acolo, lângă dumneata, pe domnul Ahti. Lasă cererile în paza lui, până te întorci. Acuma, chiar acuma, dumneata coboară la subsol. Ne întâlnim lângă lada închisă ermetic, peste zece minute.

   Ce înseamnă caracterul! Vedeţi-l, pentru suflet, ca pe structură osoasă a corpului. De aci expresia: Are coloană vertebrală. Stă drept.

   Peste zece minute, Kilikki era în faţa directorului ce şedea ca un rege persan pe scaun, în faţa lui cu instrumentul de tortură pentru alergicul funcţionar la mirosurile de piele prelucrată. Cum îl văzu pe Kilikki că apare prin liniştea de insectar a subsolului, îi strigă:

   – Deschide lada!

   Kilikki se opri surprins, apoi, ca atins de pana străvechiului zeu Pamark, îi zâmbi panoramic directorului.

   Ce credeau vechii scandinavi? Că, niciodată, viaţa omului, turnată în formele mişcătoare ale realităţii, nu este completă. Niciodată nu vei ţine în mîini pâinea rotundă pentru care te-ai chinuit cu aratul, semănatul, culesul, măcinatul, dospirea aluatului, jarul, coacerea. Ceva îi va lipsi pâinii. Dacă nu-i vei da de capăt, atunci îi va lipsi ceva insesizabil.

   Chiar şi cei dăruiţi cu frumuseţe, deşteptăciune, har şi noroc, au uneori nostalgia unei calităţi care le lipseşte, deşi nu o pot numi. Pentru vechii scandinavi, zeul Pamark îşi turna ironia ca pe un elixir în formele realităţii şi ironia se strecura agilă, umplea toate golurile din tabloul viu, îndestulându-l.

   Cu chipul transfigurat de o astfel de ironie, Kilikki îi explică îngrijorat domnului director ce scandal uriaş ar izbucni dacă şerveţelul ar ajunge sub aparatul de fotografiat al ex-spionului.

   – Aţi înţeles domnule director toate dedesubturile acestei cereri?

   – Nu sunt prost! îi replică directorul şi transpiră brusc.

   – Cum sunt foarte distrat în dimineaţa asta, când domnul Ahti a rămas să păzească cele 11 cereri de pe biroul meu, i-am sugerat că nu este nici un impediment, poate liniştit să le aprobe pe toate.

   Auzind una ca asta, directorul se sculă îngrozit de pe scaun, îşi scoase celularul şi-i urlă domnului Ahti:

   – Stop! Stop! Stop! Distruge ştampila cu aprobat!… Cum?! Îţi zic eu, cum. Înghite-o!… M-ai auzit vreodată pe mine glumind?! Înghite-o.

    Kilikki aşteptă răbdător până când domnul Ahti îi confirmă directorului că îi duse ordinul la îndeplinire, şi adăugă:

   – Nu-i nici o grabă. L-am programat pe simpaticul domn Ivanovici Kulinkov să vină pe la doisprăzece. Acuma cât este ceasul?

   Directorul se uită amabil la ceas.

   – Este aproape opt patruzeci. Cum rezolvi problema asta spinoasă cu şerveţelul, domnule Kilikki?

   – Aveţi încredere în mine. V-am dezamăgit vreodată?

   … De-atunci, nici Kilikki nu se mai îndoia în gura mare de versiunea oficială a şchiopătatului, nici domnul director nu se mai interesa ce face cititorul în biroul lui.

   Există un punct culminant, o măreţie a ironiei. Şi funcţionarul şi directorul ar fi putut să o atingă, dacă ar fi fost sinceri până la capăt. Unul, că tocmai el îl momise cu şerveţelul pe ex-spion, celălalt, cu motivul adevărat al şchiopătatului.

   De-aceea zic, avem de-a face cu o prejudecată. Că numai zeii sunt capabili să atingă măreţia ironiei.

Published in: on 16 Iunie 2012 at 9:55 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/06/16/proza-lucian-pop-pactul/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: