Proză: Elena CESAR von SACHSE: DIMINEAȚA CEA NOUĂ

Anca a deschis geamul micii bucătărioare şi a rămas uimită de frumuseţea din faţa ei. Răsăritul s-a colorat pe fundalul cerului de vară într-un purpuriu intens, datorită unor explozii de raze galbene şi portocalii. Imaginea fascinantă din faţa ei a copleşit-o atât de mult, încât zâmbetul fugar, resemnat şi duios ce-i apăruse brusc pe buze, a avut darul de a-i lumina complet faţa. O şuviţă din părul blond îi alunecă uşor peste faţă. Ea o îndepărtă cu o mişcare înceată şi gânditoare, ca apoi să o fixeze hotărâtă într-o agrafă sidefie, deasupra urechii, în timp ce privirea i se pierdu, undeva în depărtarea cerească.

            O deşteptară din visare blăniţa pisicuţei care i se gudura la picioare, dar şi zvâcnirea seacă a prăjitorului de pâine care o atenţionă că feliile sunt gata prăjite. Se întoarse spre interiorul înghesuit al încăperii să-şi continue munca de fiecare zi, mişcându-se ca într-un ritual păgân.

– Mamă! E gata cafeaua? -, întrebă o tânără femeie cu o faţă somnoroasă, ce se îndrepta spre scaunul din capul mesei frumos pregătite pentru dejun. Purta un neglijeu roz, iar părul îi era răvăşit.

Îşi aprinse o ţigară în timp ce Anca, zâmbindu-i, îi aduse imediat cafeaua, punându-i-o în faţă. În scurt timp apărură doi băieţei cam de vreo zece-unsprezece ani. După ce au salutat respectoşi, dar indiferenţi la ce era în jurul lor, şi-au aruncat ghiozdanele pe jos, îndreptându-se fiecare în altă direcţie. Unul se opri în faţa unui acvariu, iar celălalt înaintea unei cuşti cu un hamster.

– Bunico, i-ai dat deja să mănânce lui Aurică?

– Crezi că ar sta aşa cuminte dacă nu i-aş fi dat? E un mâncăcios şi jumătate – îi răspunse Anca amuzată.

– Dar peştişorii mei de aur, au mâncat?

– A rămas cumva cineva flămând în casa asta? -, întrebă ea, mai în glumă, mai în serios.

– Dar ce ar fi să le daţi voi de mâncare, dacă vreţi animale?! -, le spuse pe un ton nemulţumit sora lor mai mare ce abia intrase în încăpere. – Bună dimineaţa! -, salută ea proaspătă şi bine dispusă. Şi, pentru că nimeni nu i-a răspuns, a continuat cu un ton uşor revoltat:

– De ce întotdeauna bunica trebuie să le facă pe toate?

Între timp se apropie de ea, sărutând-o pe faţă cu drag.

– Bună dimineaţa, bunicuţo. Cum ai dormit?

– Foarte bine -, îi răspunse Anca, trimiţându-i din ochii ei verzui o privire caldă şi ocrotitoare.

– Mamă, când soseşte tata din delegaţie, mâine? -. întrebă mai departe noua venită, aşezându-se şi ea la masă..

– Da, Maggie, mâine! -, îi răspunse cea întrebată cu o faţă inexpresivă şi plictisită, sorbind din cafea şi trăgând din ţigară, de ziceai că e singura ei pasiune din viaţă.

Cei doi băieţi ce se foiau şi râdeau pe scaune se pare că au enervat-o, aşa că a intervenit:

– Grăbiţi-vă şi plecaţi la şcoală. Mai lăsaţi joaca. E deja 7 și jumătate.

Îşi stinse apoi în scrumieră mucul de ţigară, odată cu nemulţumirea, şi-şi mai turnă încă o ceaşcă din elixirul cafeniu al ibricului, aprinzându-şi instantaneu ţigara următoare.

– Maggie, când vii de la şcoală, treci și fă-mi o programare la coafeză şi manichiuristă pe mâine, dacă tot vii prin preajma magazinului. Am şedinţă, iar spre seară nişte invitaţi la o şuetă. Mamă, te rog calcă-mi rochia verde cu bolero. Voi doi să nu uitaţi să cumpărați revista şi ziarul tatii. Se ridică, îndreptându-se spre geam, şi, privind în grădină, adăugă:

– Mamă, iar a crescut iarba! Ar trebui să o tundem…. Cum am să întind masa pe terasă dacă grădina arată neîngrijită?!

În tot acest timp Anca servea, aduna, spăla, aranja… Salutând, cei doi băieţi au ieşit zgomotoşi pe uşă, împingându-se şi râzând de zor.

Câteva minute s-a aşternut o linişte binefăcătoare. Deodată telefonul a început să sune prelung ca un ecou.

– Cine sună la ora asta? -, întrebă indignată tânăra femeie. – Mamă, vezi cine e? Eu nu sunt pentru nimeni acasă.

Anca ridică receptorul şi spuse, cu vocea ei plăcută:

– Familia Deleanu! Bună ziua! Cine sunteţi? -, şi amuţi.

Căută cu ochii cel mai aproape scaun şi se aşeză, ca atunci când te lasă puterile. Asculta foarte atentă, în timp ce o voce de bărbat se auzea în liniştea din cameră, cum vorbea şi vorbea…

– Mamă, cine-i la telefon? E pentru mine?

Foarte emoţionată, privind un punct fix pe covoraşul din faţa ei, Anca dădu din cap că nu.

– Dar cine-o fi? -, se întrebă acesta curioasă, privindu-şi mama pentu prima dată în acea zi.

– Dacă era pentru tine, ţi-ar fi dat telefonul, răspunse Maggie în locul bunicii, cu o voce abia şoptită.

Dar chiar atunci se auzi şi soneria. Obişnuită se le facă pe toate, Anca spuse scurt.

– Scuză-mă te rog un moment! Sună cineva -, şi alergă îmbujorată, cu mobilul în mână, spre uşa de la intrare, în timp ce pe figura tinerei doamne apăru o expresie de uimire.

Anca deschise uşa cu o uşoară nervozitate, care arăta graba cu care dorea să rezolve acest incident, când în faţa ei apăru un bărbat care ţinea şi el un mobil la ureche:

– Am încercat să-ţi spun că şi la uşă tot eu sunt, dar nu m-ai auzit -, spuse acesta, învăluind-o într-o privire fericită.

– Tu? – întrebă Anca aproape automat, deschizându-şi ochii într-o mirare continuă, ca să repete la scurt interval acelaşi cuvânt ca o certitudine.

– Tu! -, adăugă, sigură de astă dată că bărbatul din faţa ei nu-i o închipuire..

– Am venit să te iau cu mine pentru totdeauna.

Câteva secunde se priviră amândoi zâmbindu-şi, ca în final bărbatul să o întrebe ca într-o glumă:

– Ştii câte minute şi secunde de fericire mai avem de trăit?

Anca abia acum realiză că trebuie să hotărască. Explodă într-un hohot de râs prelung şi-i răspunse fericită:

– Da ştiu! O veşnicie -, şi luându-l de mână, coborâră împreună cele câteva trepte ale casei, îndepărtându-se agale spre poarta grădinii.

Prin geamul bucătărioarei se auzea vocea agitată a tinerei femei.

– Maggie, cheam-o repede pe mama! Uite, a dat laptele în foc. Ce stă atâta la discuții, în uşă?

Dinspre coridor se auziră paşii fetiței. Când ea ajunse în uşa care rămăsese larg deschisă, cei doi urcau într-o mașină parcată în fața porții. Maggie rămase o clipă tăcută, ca apoi, într-un avânt de bucurie, trântind uşa după ea, să strige: 

– Bunica a plecat!

Tânăra femeie o privi mirată, neputând să înţeleagă nimic. Aşa că, vrând să alunge o glumă proastă, întrebă automat:

– Cum adică a plecat? Şi cine o să facă mâncare? Dar platourile pentru musafiri? Am programare la coafor, am invitați, ședința…

– Tu, mamă! A venit timpul să mai faci şi tu ceva în casa asta. La revedere! Plec la şcoală…

Și ieşi fredonând o melodie, în timp ce tânăra femeie căzu pe scaun cu o figură fără expresie, aprinzându-şi a treia ţigară…

Published in: on 13 Iunie 2012 at 9:18 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/06/13/proza-elena-cesar-von-sachse-dimineata-cea-noua/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. Elena, esti minunata! Ai prins o felie de viata, de vis, de adevar. Mi-ai facut o dimineata fericita chiar daca la usa mea nu suna nimeni.
    N-o fi asta definitia artei, sa-ti patrunda in suflet, sa te smulga unei realitati care nu este intotdeauna convenabila?
    Te felicit si iti multumesc!

    Codrina

  2. …dar ar putea sa sune,…

    Aşteptam cu emoţie ca cineva să comenteze lucrarea mea… Nu ştiam cum va fi primită… dar se vede că sunt o norocoasă.
    Vă mulţumesc din suflet pentru aprecieri.

    Cu tot dragul Elena


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: