BOKIA 2: Cap. 53. Bani și lapte

Adevărul e că sunt egoist, al naibii de egoist. Nu vreau să mă curăț în latrina asta dotată cu borâturi împăiate, vorba lui Grobis Bian, fără să-mi procur un moment de glorie. Eu nu sunt resemnat ca și voi, șmekerinos! Eu sunt resemnat ca mine. N-am bani de lapte? Scriu cuvântul bani și cuvântul lapte și penuria trece. N-are decât să îmi ghiorțăie burta cât are ea chef, la urma urmei e un om liber, sau ce?! Banii și laptele îmi sunt de-acum la îndemână. Și cât va exista pe lumea asta de bokioți foaia cu pricina, eu voi avea bani și lapte.

E tare găselnița, nu? Și când te gândești că n-am nicio idee despre cum se compune, cum se scrie ceva… Știu însă o treabă: pe aici, pe foile mele, va trece toată Bokia, cu cățel, cu purcel, încolonată, gata să mă pune-n tur, urmând ordinea pe care eu o stabilesc, în frunte cu actorii pe care eu îi aleg să iasă în față. Fiindcă romanul e, în cazul de față, clipa luminată de minune, iar minunea e că eu vreau ca, tocmai în clipa când un străin cu gusturi sătești ciudate cere o țuicomicină pentru tratament instant al caniculei, pe o terasă din centru, să se vadă cu maximă limpezime și în mod complet dezinteresat politic ce fac bokimanii pe la ei prin vieți…

Cui îi strică un portret, mai ales când e șarjat după gustul locului și al epocii? Pe cine va deranja să se hoalbe în oglinda mea strâmbă, dar expresivă? Dacă doi inși se recunosc într-un singur portret, e dreptul lor. Îl dau cu plăcere oricui, gratis dacă cotizează ceva, că oameni suntem… Și singura dictatură simpatică e cea a autorului peste pagina la care scrie. De acolo iese ceva, se dă ceva. Nu se ia… Drept pentru care zic și eu, să nu tac.

(mai urmează)

Published in: on 13 iunie 2012 at 10:57 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Proză: Elena CESAR von SACHSE: DIMINEAȚA CEA NOUĂ

Anca a deschis geamul micii bucătărioare şi a rămas uimită de frumuseţea din faţa ei. Răsăritul s-a colorat pe fundalul cerului de vară într-un purpuriu intens, datorită unor explozii de raze galbene şi portocalii. Imaginea fascinantă din faţa ei a copleşit-o atât de mult, încât zâmbetul fugar, resemnat şi duios ce-i apăruse brusc pe buze, a avut darul de a-i lumina complet faţa. O şuviţă din părul blond îi alunecă uşor peste faţă. Ea o îndepărtă cu o mişcare înceată şi gânditoare, ca apoi să o fixeze hotărâtă într-o agrafă sidefie, deasupra urechii, în timp ce privirea i se pierdu, undeva în depărtarea cerească.

            O deşteptară din visare blăniţa pisicuţei care i se gudura la picioare, dar şi zvâcnirea seacă a prăjitorului de pâine care o atenţionă că feliile sunt gata prăjite. Se întoarse spre interiorul înghesuit al încăperii să-şi continue munca de fiecare zi, mişcându-se ca într-un ritual păgân.

– Mamă! E gata cafeaua? -, întrebă o tânără femeie cu o faţă somnoroasă, ce se îndrepta spre scaunul din capul mesei frumos pregătite pentru dejun. Purta un neglijeu roz, iar părul îi era răvăşit.

Îşi aprinse o ţigară în timp ce Anca, zâmbindu-i, îi aduse imediat cafeaua, punându-i-o în faţă. În scurt timp apărură doi băieţei cam de vreo zece-unsprezece ani. După ce au salutat respectoşi, dar indiferenţi la ce era în jurul lor, şi-au aruncat ghiozdanele pe jos, îndreptându-se fiecare în altă direcţie. Unul se opri în faţa unui acvariu, iar celălalt înaintea unei cuşti cu un hamster.

– Bunico, i-ai dat deja să mănânce lui Aurică?

– Crezi că ar sta aşa cuminte dacă nu i-aş fi dat? E un mâncăcios şi jumătate – îi răspunse Anca amuzată.

– Dar peştişorii mei de aur, au mâncat?

– A rămas cumva cineva flămând în casa asta? -, întrebă ea, mai în glumă, mai în serios.

– Dar ce ar fi să le daţi voi de mâncare, dacă vreţi animale?! -, le spuse pe un ton nemulţumit sora lor mai mare ce abia intrase în încăpere. – Bună dimineaţa! -, salută ea proaspătă şi bine dispusă. Şi, pentru că nimeni nu i-a răspuns, a continuat cu un ton uşor revoltat:

– De ce întotdeauna bunica trebuie să le facă pe toate?

Între timp se apropie de ea, sărutând-o pe faţă cu drag.

– Bună dimineaţa, bunicuţo. Cum ai dormit?

– Foarte bine -, îi răspunse Anca, trimiţându-i din ochii ei verzui o privire caldă şi ocrotitoare.

– Mamă, când soseşte tata din delegaţie, mâine? -. întrebă mai departe noua venită, aşezându-se şi ea la masă..

– Da, Maggie, mâine! -, îi răspunse cea întrebată cu o faţă inexpresivă şi plictisită, sorbind din cafea şi trăgând din ţigară, de ziceai că e singura ei pasiune din viaţă.

Cei doi băieţi ce se foiau şi râdeau pe scaune se pare că au enervat-o, aşa că a intervenit:

– Grăbiţi-vă şi plecaţi la şcoală. Mai lăsaţi joaca. E deja 7 și jumătate.

Îşi stinse apoi în scrumieră mucul de ţigară, odată cu nemulţumirea, şi-şi mai turnă încă o ceaşcă din elixirul cafeniu al ibricului, aprinzându-şi instantaneu ţigara următoare.

– Maggie, când vii de la şcoală, treci și fă-mi o programare la coafeză şi manichiuristă pe mâine, dacă tot vii prin preajma magazinului. Am şedinţă, iar spre seară nişte invitaţi la o şuetă. Mamă, te rog calcă-mi rochia verde cu bolero. Voi doi să nu uitaţi să cumpărați revista şi ziarul tatii. Se ridică, îndreptându-se spre geam, şi, privind în grădină, adăugă:

– Mamă, iar a crescut iarba! Ar trebui să o tundem…. Cum am să întind masa pe terasă dacă grădina arată neîngrijită?!

În tot acest timp Anca servea, aduna, spăla, aranja… Salutând, cei doi băieţi au ieşit zgomotoşi pe uşă, împingându-se şi râzând de zor.

Câteva minute s-a aşternut o linişte binefăcătoare. Deodată telefonul a început să sune prelung ca un ecou.

– Cine sună la ora asta? -, întrebă indignată tânăra femeie. – Mamă, vezi cine e? Eu nu sunt pentru nimeni acasă.

Anca ridică receptorul şi spuse, cu vocea ei plăcută:

– Familia Deleanu! Bună ziua! Cine sunteţi? -, şi amuţi.

Căută cu ochii cel mai aproape scaun şi se aşeză, ca atunci când te lasă puterile. Asculta foarte atentă, în timp ce o voce de bărbat se auzea în liniştea din cameră, cum vorbea şi vorbea…

– Mamă, cine-i la telefon? E pentru mine?

Foarte emoţionată, privind un punct fix pe covoraşul din faţa ei, Anca dădu din cap că nu.

– Dar cine-o fi? -, se întrebă acesta curioasă, privindu-şi mama pentu prima dată în acea zi.

– Dacă era pentru tine, ţi-ar fi dat telefonul, răspunse Maggie în locul bunicii, cu o voce abia şoptită.

Dar chiar atunci se auzi şi soneria. Obişnuită se le facă pe toate, Anca spuse scurt.

– Scuză-mă te rog un moment! Sună cineva -, şi alergă îmbujorată, cu mobilul în mână, spre uşa de la intrare, în timp ce pe figura tinerei doamne apăru o expresie de uimire.

Anca deschise uşa cu o uşoară nervozitate, care arăta graba cu care dorea să rezolve acest incident, când în faţa ei apăru un bărbat care ţinea şi el un mobil la ureche:

– Am încercat să-ţi spun că şi la uşă tot eu sunt, dar nu m-ai auzit -, spuse acesta, învăluind-o într-o privire fericită.

– Tu? – întrebă Anca aproape automat, deschizându-şi ochii într-o mirare continuă, ca să repete la scurt interval acelaşi cuvânt ca o certitudine.

– Tu! -, adăugă, sigură de astă dată că bărbatul din faţa ei nu-i o închipuire..

– Am venit să te iau cu mine pentru totdeauna.

Câteva secunde se priviră amândoi zâmbindu-şi, ca în final bărbatul să o întrebe ca într-o glumă:

– Ştii câte minute şi secunde de fericire mai avem de trăit?

Anca abia acum realiză că trebuie să hotărască. Explodă într-un hohot de râs prelung şi-i răspunse fericită:

– Da ştiu! O veşnicie -, şi luându-l de mână, coborâră împreună cele câteva trepte ale casei, îndepărtându-se agale spre poarta grădinii.

Prin geamul bucătărioarei se auzea vocea agitată a tinerei femei.

– Maggie, cheam-o repede pe mama! Uite, a dat laptele în foc. Ce stă atâta la discuții, în uşă?

Dinspre coridor se auziră paşii fetiței. Când ea ajunse în uşa care rămăsese larg deschisă, cei doi urcau într-o mașină parcată în fața porții. Maggie rămase o clipă tăcută, ca apoi, într-un avânt de bucurie, trântind uşa după ea, să strige: 

– Bunica a plecat!

Tânăra femeie o privi mirată, neputând să înţeleagă nimic. Aşa că, vrând să alunge o glumă proastă, întrebă automat:

– Cum adică a plecat? Şi cine o să facă mâncare? Dar platourile pentru musafiri? Am programare la coafor, am invitați, ședința…

– Tu, mamă! A venit timpul să mai faci şi tu ceva în casa asta. La revedere! Plec la şcoală…

Și ieşi fredonând o melodie, în timp ce tânăra femeie căzu pe scaun cu o figură fără expresie, aprinzându-şi a treia ţigară…

Published in: on 13 iunie 2012 at 9:18 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (26)

Ba, în plus, se găsise chiar și o tânără care să vrea să îl accepte așa cum era. (Lasă că nici el nu își arătase din prima clipă – după cum nici integral vreodată – demonii care îl bântuiau, energiile care se învălmășeau împrejurul lui.) Era o fată cu diverse complexe, unele motivate, altele nu, dar tocmai ele fuseseră puntea la mijlocul căreia se întâlniseră și unde își negociaseră fiecare compensațiile afective căpătate din partea celuilalt. Folosind un limbaj curent, numiseră asta – erau prea tineri încă – iubire. Și o vreme ținuse, fusese bine, nu se înregistraseră pierderi fundamentale.

Mai apoi însă, peste ani, ea descoperise că destule dintre complexele dobândite din relația din copilărie și din adolescență cu mama ei dominatoare până la a friza paranoia și cu un tată subjugat de soție ca de o ființă malefică dintr-un roman de doi lei erau… întreținute degeaba. Fusese ca o eliberare, iar evenimentul îi adusese pe chip și în gesturi un aer sigur de sine, puțin sever și acru, care însă nu înlăturase cu totul o anume condescendență față de ceilalți. Numai față de Mob afișa, la răstimpuri, însă tot mai des, o anume nerăbdare, ba chiar mai și formula, când și când, replici de genul: „- Haide, dragule, încă n-ai scăpat de fleacurile astea?” „- Ei, acum și tu!…” „- Termină cu copilăriile de acest fel…” „- N-ai de gând să te maturizezi și tu, în cele din urmă? Ce au să spună copiii?!…”

Ce să spună copiii? La început erau destul de mici, credea Mob, ca să se apuce să spună ceva. Aveau nevoi mai urgente care se cereau satisfăcute. Și, nu e vorbă, se străduiau amândoi să le satisfacă. Nu mergea de fiecare dată. Odată nu se putea, altă dată nu putea el. Erau solicitări cărora le făcea față cu greu. Nu era un tătic ca și toți ceilalți. Recădea ușor în abisurile lui, fluturat printr-un vânt fără formă ca o pană desprinsă din aripa unei zburătoare…

Ce să îi fi spus ei, copiilor? Ea știa, copiii nu aveau cum să înțeleagă. De vreme ce nici chiar el însuși nu putea pricepe ce se întâmplă cu adevărat…

Din când în când apărea din zgură și din întuneric câte un coleg care îi spunea: ”- Ce nu-i în regulă, doctore?!” Îi venea imposibil să răspundă. Chiar, ce nu era în regulă?

(va urma)

Published in: on 13 iunie 2012 at 9:13 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 52. Măre ție (mie nu!)

Acesta nu-i un argument, că „Așa ceva nu există!” Cum să nu existe?! Dacă eu spun că poate exista, uite că poate. Am eu ambiția asta ca o clipă minunată să existe… Da, da. În Bokia. Cum adică ar fi mai bine în altă parte? Dar ce are împotrivă să existe aici? Ce, parcă în altă parte nu tot cu oameni se obține așa ceva? Pleacă pipițele, tătarii, tiranii și șmecherii, se duc pirații și vulpile, mandarinii și cormoranii, mobilele de bucătărie și lampa lui Ilici, buha cotrocerinocerizată, șmenul și șușaneaua? Se repatriază leproșii societali pe alte meridiane? Unde să le trimiți? Nu există așa popou pe lumea asta, cât să le soarbă pe toate în de sine și să le deșerte aiurea-n tramvai, în cu totul altă parte, la prima bășinărie ce vine…

Da, băieți și fete istețe, desigur. Aici, acum, vorba papagalilor filosofi, ici-șa, na! E bine? Să avem și noi clipa de glorie, prinzând orașul în pânza aurie a privirii, cu toți deodată, în mreția lor. Care cască gaura în covrig, să o caște. Care predică și fornăie, să predice și să fornăie. Care e derizoriu, dement sau de mentosan, n-are decât… Să fie pentru toată lumea. Măreția e de la doi în sus, dar nu are limită superioară…

Năpârstocul ei de treabă, cum știți voi să bombăniți orice încearcă omul. N-aveți taine, le știți pe toate, faringosepților debili de viață ce nu știți că sunteți… Eu, eu, acilea, vă aduc la recapitularea generală, zi de vară până-ntr-o doară, vedeți voi pe zambaccianul ei de meserie-ntr-o dungă, ori la bal, ori la papagal… Suntem în Bokia cea cu o mie de sori de contrabandă, vă dau eu măreția voastră de nu vă vedeți. Săru mâna! Siktirovici. Deci.

(venire-a încă)

Published in: on 13 iunie 2012 at 12:15 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,