Proză: Elena CESAR von SACHSE: Călătoria (2)

(urmare)

– Dacă mi-aţi fi răspuns afirmativ, fără să vă împotriviţi intenției mele de-a lua loc la masa dumneavoastră, aş fi servit poate o cafea, iar acum îmi citeam ziarul pe terasă.

– Aha, pricep. Deci ca să dispară ideea de provocare ar fi trebuit să vă rog să luaţi loc? Într-adevăr, la această posibilitate nu m-am gândit – am retorcat, şi am aşteptat să-mi răspundă. Dar bineînţeles că nu a făcut-o, parcă special ca să mă înfurie.

Atunci mi-am deschis o revistă şi am început să o răsfoiesc, iar el a făcut la fel cu ziarul pe care-l avea în mână.

– Nu v-a spus încă nimeni că sunteți imposibil? -, îl întreb eu, deşi imediat am şi regretat că am făcut-o.

– Ba da -, răspunse el liniştit, spre uimirea mea. – Şi nu o dată. Acest fenomen apare la singuratici, aşa cum sunt eu şi, după cum remarc, şi dumneata. Şi asta pentru că omul nu e făcut să trăiască singur.

„- Ce elegant mi-a servit-o! Recunosc şi o merit. Eu sunt cea imposibilă, nu el” Și din senin încep să râd cu mare poftă, înviorată şi bine dispusă

– E ultima imagine pe care aş putea să mi-o fac despre dumneata. Un singuratic, asta-i bună -, repet eu ironic. „Mai degrabă un… Casanova” -, am vrut să-i spun, dar ceva m-a oprit s-o fac… – Un meteorit care cade pe neaşteptate şi tulbură liniştea celor care şi-o doresc.

– Aţi vrut să-mi spuneţi că sunt un Casanova, nu-i aşa? Nici cel puţin. Aparenţele, de multe ori, înşeală. Azi recunosc, aş putea să apar şi sub această alură -, îmi răspunde el cu o voce blândă, de catifea, privind visător la orizontul îndepărtat, care în acel moment părea că poţi să-l atingi cu mâna.

Apa spumega în urma vaporului, liniştindu-se doar în depărtarea pe care o lăsam în urmă. Iar în albastrul fără sfârşit din faţa mea m-am lăsat şi eu absorbită de zarea îndepărtată. Şi, deşi nu-mi dădeam seama în ce loc se îmbrăţişa marea cu cerul, unirea lor o simţeam ca pe-o împlinire. Ciudat, în acel moment am avut impresia că eu şi străinul de lângă mine ne-am oprit cu vaporul într-o nemărginire azurie.

Trezită din mirajul albastru am avut să-l scot din tăcerea mută în care a căzut, dar mai ales din sentimetul de melancolie în care s-a învelit atât de neaşteptat. Chiar mi-am zis că, de fapt, ce rău a făcut dacă şi-a dorit un mic flirt, să-l ia acasă ca suvenire?! Pentru un lup singuratic ar fi fost surâsul unui vis. Iar pentru că şi-a acoperit faţa cu ziarul, deoarece soarele a ajuns la el, eu să nu tac, fac o glumă:

– Trebuie să recunosc că-i un noroc că nu conversaţi când citiţi.

Dar pentru că tăcerea lui s-a prelungit, mi-am acoperit din nou faţa cu pălăria, ignorându-l. Când însă m-am întrebat într-o doară „- Oare de unde vine şi încotro se întoarce”, un gând supărat abia a aşteptat să mi-o reteze:

„- De unde vine, într-acolo se va şi întoarce. La fel ca tine. Şi dacă eşti corectă, recunoşti că singurătatea, într-adevăr, nu-i făcută pentru oameni. Rezultatul îl vezi şi tu. Ai fost nemanierată şi sălbatică. Ai uitat că eşti în concediu?”

– Puteţi fi şi amabilă? – aud că mă întrebă, după o lungă pauză, stând mai departe cu nasul în ziar. Avea un ton insinuant şi uşor ironic.

– Găsiţi că sunt? Nu vă grăbiţi să trageţi concluzii – îi răspund eu bine dispusă, pentru că de abia atunci mi-am data seama că ironia lui e doar o platoşă după care se ascunde spre nu a fi rănit.

– Nici nu trag –, îmi răspunse el, înlăturându-şi ziarul de pe faţă şi privind spre mine. – Ceva îmi spune că, în realitate, nu sunteţi nici dumneavoastră ce vreţi să păreţi. Sau poate păreţi ceea ce, de fapt, nu sunteţi?… În orice caz, despre acest subiect, fiecare îşi are filozofia lui…

Pentru că am simţit că toate gândurile mele erau de partea lui, am reacţionat dimpotrivă, altfel decât aş fi vrut şi i-am răspuns:

– S-ar putea, deşi filozofia pentru mine înseamnă vorbe, vorbe, vorbe. Exact inversul a ceea ce pot savura eu acuma.

Nu am primit nici un răspuns, iar eu m-am ambiţionat să rămân în poziţia unei mumii egiptene. Am mai auzit un timp fâşâitul ziarului, ca pe urmă să nu mai aud nimic. Adormisem. Când am deschis ochii, scaunul era gol, iar persoana se evaporase în aerul fierbinte al Mediteranei.

 

 

………………………………………………………………………………………..

 

            Căldura mediteraniană ne trimitea la plajă, în apa bazinelor, sau, din contră, în interiorul elegant şi răcoritor al vasului, ispitindu-ne cu mâncăruri şi băuturi răcoritoare, iar seara cu jocuri de ruletă, cu dans, şi programe artistice de revistă. Alegeai la întâmplare şi acceptai totul, ca pe un corn al abundenţei.

Prima şi a doua seară am colindat peste tot. Am dansat de una singură, strecurându-mă printre oamenii veseli şi dornici de aşa ceva. Pe urmă m-am oprit la un bar, ca să-mi ofer un cocteil, ca în final să mă retrag în cabină. Am ieşit pe terasă, unde briza mă răcorea cu freamătul ei copilăresc. Mi-am amintit de bărbatul din prima zi a călătoriei mele şi am recunoscut cu regret că am fost mult prea autoritară şi neprietenoasă cu el.

De la o vreme am observat că, la o distanţă de o terasă, un individ care se sprijinea de balustradă, încerca aidoma mie să pătrundă cu privirea prin întunericul de dincolo de perdeaua de lumină care ne ocrotea de duhurile rele ale nopţii.

Freamătul mării ajungea până la mine. Un gând ghiduş, mi-a şoptit că foșnetul pe care îl aud nu e altceva decât o cochetă împotrivire a apei, strădania de-a nu se lăsa cucerită de îndrăzneala vaporului care înainta încet pe undele ei.

Şi pentru că nimic nu era de mirare în acest oraş al minunilor plutitoare, am recunoscut în bărbatul de pe balconul învecinat pe interlocutorul de alaltăieri. M-am retras repede în umbra peretelui ce ne despărţea să nu mă recunoască şi am chicotit ca o şcolăriţă:

„- Ce noroc să-l am şi vecin!”

În cealaltă clipă, nu mi-a fost mare mirarea să-l aud că mă salută:

– Bună seara!

Apoi a dispărut în camera lui.

În seara ce a urmat, am ieşit cu grijă, ca nu cumva vecinul să mă audă când ies. Dar, pe de altă parte, gândurile mele mă trădau, dorind să-l întâlnească. M-am apucat să colind din nou toate locurile destinate bunei dispoziţii. Într-o oglindă de pe culoar m-am privit autocritic. Mi-am dat seama subit că am câteva kilograme în plus.

– Eh, pentru vârstra mea e bine şi aşa -, m-am încurajat singură, făcând pe nepăsătoarea… Totuşi m-am hotărât pe loc să mănânc mai raţional.

Am ajuns în faţa sălii de spectacole, unde se viziona un program de revistă. Muzica răsuna îmbietoare. Probabil pentru că păream indecisă, un tânăr chelner m-a condus prin întuneric, spre un loc rămas încă liber.

Comand un cocteil şi privesc fascinată spre scenă, unde mai multe fete încântătoare, îmbrăcate în costume strălucitoare, dansează şi cântă.

– Bună seara -, aud pe neașteptate vocea cunoştinţei mele.

Surprinsă, am întors automat capul spre dreapta. Era încredibil. Din cei două mii de pasageri câţi număra vasul, nu m-am nimerit la altă masă decât a lui. Râd cu poftă, reţinându-mă totuşi, să nu fac prea mult zgomot şi, bine dispusă, fac o ironie:

– Vreţi să deveniţi o obsesie pentru mine?

– Nicidecum! -, mi-a răspuns el prietenos. M-aţi fi putut acuza de acest lucru dacă, zărindu-vă, m-aş fi aşezat eu la masa dumneavoastră. Dar după cum vedeţi nu a fost aşa. Eu aş numi-o mai degrabă hazard, destin, soartă… sau cum vreţi s-o numiţi.

Am râs amîndoi de întâmplare. Apoi am dansat, am povestit… ne-am simţit minunat.

Vacanţa pe vapor a devenit brusc pentru amândoi un vis frumos, aşa că, dintr-un moment în altul, m-am hotărât să-mi las visul să se împlinească.

– Vă mărturisesc sincer că am avut o vie presimţire că ne vom întâlni în această seară -, îmi şopti el la ureche în timp ce dansam.

Iar eu trebuia să le recunosc gândurilor care mă priveau întrebătoare că am avut acelaşi sentiment.

– Uneori se pare că dorinţele se împlinesc -, îi răspund eu, privind peste umărul lui luminile colorate care se aprindeau şi se stingeau în ritmul dansului.

– Dacă sunteţi de acord v-aşi invita după programul artistic la o scurtă plimbare pe puntea vasului -, mai spuse el, în timp ce ne îndreptam spre locurile noastre.

Şi pentru că ospătarul îmi aduse comanda, ridic paharul şi-i răspund complice:

– Nu văd de ce aş fi împotrivă.

De frică să nu deranjez pe cei care urmăreau programul artistic, m-am apropiat de el, vorbind pe şoptite. În felul acesta atmosfera dintre noi a devenit mai intimă şi, de la o secundă la alta, mai caldă. Acceptasem flirtul? Poate! Dar cred că mai degrabă m-am lăsat dusă de un fluid invizibil, care plutea în acel moment în jurul nostru.

 

 

………………………………………………………………………………………..

 

Credeam că e o fire volubilă şi vorbăreaţă aşa cum s-a prezentat la prima nostră întâlnire, dar el, din contră, păşea lângă mine tăcut şi gânditor, cu un zâmbet mulţumit întipărit pe faţă, privind un punct imprecis pe nemărginirea cerului.

O melodie suavă a ajuns până la urechile noastre şi, în timp ce eu îmi imaginam că pluteam amândoi în ritmul ei delicat, el mă cuprinse cu un gest timid în braţele lui, dăruindu-mi acel moment unic în care muzica şi dansul înseamnau o împlinire.

Cerul era negru, în contrast cu puntea foarte luminată unde eram noi şi, în timp ce ne plimbam ţinându-ne de mână, furaţi de mirajul acestei seri minunate, stelele mă interogau cu privirile lor argintii:

„- Ce-ţi veni să te comporţi ca o adolescentă?…”

Eu însă am zâmbit fericită şi am încercat cu puterea minţii să le rog să-mi elibereze visele de dragoste ce stăteau închise de atâta timp în strălucirea lor îndepărtată. Şi-n acea clipă, dorinţa mi-a fost împlinită. Inima a început să-mi bată cu putere, asigurându-mă că dorurile mele au rămas încă vii, că nu s-au destrămat şi n-au îmbătrânit. Că sunt pline de viaţă, în cămăruţa strâmtă din cerul sufletului meu.

            Mă simţeam iubită şi ocrotită de bărbatul ce păşea alăturea de mine, de aceea m-am întrebat pentru amândoi. De când nu am lăsat pe nimeni să pătrundă în sufletele noastre? Ne-am temut de o nouă trădare, de aceea am învăţat să simulăm o falsă nepăsare, întorcând spatele ofertelor care au trecut pe lângă noi?

Şi în acel moment gândurile m-au făcut să accept un adevăr ştiut, că dragostea nu are vârstră.

… Aşa că, m-am trezit cu o dragoste născută din vise neîmplinite, uitate şi lăsate să doarmă…. El le-a făcut să vibreze din nou, să le dezmorţească şi să mă asigure că orice pasăre Phoenix poate să renască…

Privindu-l, am putut să-l înţeleg. Mimând un zâmbet juvenil, bravând o nepăsare ironică, a încercat şi el, ca şi mine, să-şi înăbuşească frica de eşec.

Dar, în ultima seară, în timp ce ne plimbam pe puntea vasului, am descoperit împreună cum creştea între noi o emoţie stranie şi neaşteptată. Ritmul paşilor noştri se spărgea în dreptul inimii noastre, dublând efectul până la stânjeneală, în timp, ce în liniştea nopţii, adierea s-a transformat într-un vârtej al frământărilor care ne-a cuprins pe amândoi.

…Aşa că ne-am coborât privirile spre apa marii, cerându-i ajutorul. Ea însă nu ne-a răspuns, cu răceala întunecimii ei adânci, unde speram să ne înăbuşim propriile dorinţe, ci ne-a surâs luminată de strălucirea stelelor căzute pe luciul ei, lăsându-ne să hotărâm singuri.

De aceea, poate, explozia evadată într-un sărut nedăruit încă, copilăros şi timid, ne-a eliberat de spaima care crescuse în noi odată cu anii. O clipă a fost de ajuns ca acel firicelul de dragoste eternă să crească şi să se ceară trăit.

O melodie stelară ne-a răsplătit curajul de-a crede încă în iubire, aşa că îmbrăţişarea ne-a făcut tari şi nu ne-am mai temut de întunericul dintre miile de făclii cereşti, care ne urmărea ca o nălucă.

Published in: on 12 Iunie 2012 at 11:54 pm  Comments (1)  
Tags: , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/06/12/proza-elena-cesar-von-sachse-calatoria-2/trackback/

RSS feed for comments on this post.

One CommentLasă un comentariu

  1. Rămâne cum am stabilit în partea I-a!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: