BOKIA: Cap. 50. Legendă urbană

Înainte de a mă repezi și în bastimentul turlat – dar fără clopotnițe de fițe și simboluri cu decorațiuni extravagante, deșertăciuni și mărturii de idolatrie compactă și severă -, care va să zică înainte de a povesti cum stă treaba și cu Jacob Poplatek, pomenit deja în paginile de față, să mai zic ceva.

E amiază, îmi ghiorțăie și mie stomacul așa cum se cuvine într-un moment de pace și leșinătură cum e acesta care s-a lăsat peste Bokia, dar nimic nu se compară în orașul nostru drag cu densitatea de nemișcare de pe strade celor trei capiști. Nu, domne, habar n-am cum se prezintă popimea asta la apelul de seară, dar pe aici nici gaia nu are curajul să pună piciorul. Chiar circulă vorba – legende urbane de oameni odihniți, ce să spun?! – că într-o zi au trecut pe aici doi împielițați. Cică trioul popesc de sub comanda neadormitului Iorgomit i-a luat la trei păzește, căpăcindu-i bine cu crucile grele cu lanț până le-a făcut carnea metafizică să sfârâie, spurcăciunilor. Când să creadă, în fine, copitații, că au scăpat relativ întregi, numai ce s-au pomenit cu Tolby și Repulică în spinare, iar ăștia de la Biserica Universală nu s-au lăsat până ce nu i-au înfundat cu coarnele în scăldătoarea cu aghiazmă, de abia mai dădeau din coadă și erau să se înece definitiv.

Ăn fine, după ce i-au lăsat o clipă aproape morți și s-au dus după chibrituri, să le organizeze un autodafeu festiv, cum se proceda în vechime, drăcovenii o luară la fugă mai departe, buimăciți de cap de-a binelea. Dar, nefericiții întunecii avură ghinion până la capăt. A pus mâna pe ei Poplatek-ul, i-a vârât în căsoiul lui cu rugăciuni și până aici le-a fost. Când, într-un târziu, după adunarea din acea seară cu toți enoriații, bruneții ieșiră cu alai, erau trași la șpiț, cu coarnele pilite ascunse sub părul coafat, cu coada lipită cu scotch în interiorul nădragilor și costume de soi, de la ajutoare, de peste gârlă. A doua zi și intrară în politică, ajungând, unul, șef de partid, iar celălalt în parlament, la Cameră, cu sprijinul dicret al fraților care-i aduseseră pe calea cea bună.

(încă, încă)

Published in: on 10 iunie 2012 at 11:12 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (24)

Uneori Mob își spunea că problema lui era că nu izbutea să lase în urmă vârstele dinainte, dedicându-se cu toată luciditatea și participând din toate puterile la ceea ce tocmai i se întâmplă sau la împrejurările la care asistă.

Pentru a combate această tendință instinctivă, cu multă vreme înainte diagnosticată, se afla acum în plin bulevard al Eroilor, vizavi de edificiul Cartelului Alfa – numit în continuare astfel, deși nu se mai afla demult acolo – și tot de aceea făcuse în viața lui nenumărate lucruri neconvenabile, de-a dreptul imposibile, din punctul lui de vedere.

Erau însă altele pe care le întreprinsese din proprie inițiativă. Erau mii de lucruri neobservabile dinafară care, însă, jalonaseră un drum, marcaseră etapele tremurătoare și imprecise ale unei împăcări, fuseseră treptele unui parcurs anevoios, nesfârșit, către o altă formă de instabilitate și de neîncredere în lume. Căci cu Mob se întâmpla așa cum, poate, se petrecuse cu vreun filosof presocratic a cărui operă nu mai poate fi reconstituită decât din două-trei aluzii și din alte câteva notații superficiale ale unor curioși din antichitate, plasați la generații după acela… Întruchipa o formă de eleatism, în interiorul căruia el era Ființa, iar Ființa rămânea imutabilă, doar lumea dimprejur făcând giumbușlucuri, dându-se peste cap, forțând limitele acceptabilului și sfârșind prin a fi intermitent agresivă, destabilizatoare… La drept vorbind, nu era nimic excepțional pentru un european crescut în lecturi din francezi – care îl includeau și pe Descartes – să pornească, precum maestrul raționalismului modern, în orice ar fi gândit și ar fi sperat, de la „mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc deci exist”. Reazemul îi era, astfel, în jurul axului pe care îl constituia fuiorul de fum al propriilor ezitări și îndoieli, așa încât Mob nici nu mai știa dacă suferința lui este o nevroză mai specială, efectul unei culturi livrești asupra sinelui sau strarea unei normalități umane așa cum se configurează ea în Lumea Veche, în Europa…

(va urma)

Published in: on 10 iunie 2012 at 10:53 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Alfred IRTA: Tilt (23)

De fiecare dată când venea la el fericirea, Mob o vizualiza cu maximă concretețe ca pe o umbrelă circulară din crengi și din frunze, cu neprețuitele cireșe ca niște rubine cărnoase și delicioase printre ele, promisiunea unui transfer de frumusețe, energie și prospețime dinspre copac înspre sine. În clipele grele – cele mai grele: cele ce păreau fără ieșire, un soi de tunel tot mai îngust în care, după o vreme, totul se îngusta în așa măsură, încât îți prindeai capul ca într-un clește în tubul pe care ajungeai să îl locuiești, împietrind, ca o larvă uitată – privirea interioară isca dintr-o dată, oriunde s-ar fi aflat, un copac ce se împlinea văzând cu ochii, într-o secundă. Era ca vrejul de fasole al lui Jack, era ca în desenele animate Pixar, unde creionul nu mai lăsa contururi împrejurul personajelor, ci totul părea real, numai culorile erau mai frumoase, mai vii și mai strălucitoare. Cireșul creștea pe loc, cu vigoare, înălțându-se până în cerul intelectului lui, acolo unde imaginația nu îi mai vedea spontan vârful, ci numai de la a doua sau a treia încercare, când ochiul care îl locuia urca într-o nacelă nevăzută până deasupra ultimelor frunze tremurânde în soare… Era falnic și rotund. Era mult mai mare decât se pot vedea, în general, cireșii pe care îi poți atinge cu mâna. Cireșul lui creștea pe un sol minunat și abstract, însă provenea din semințe cu adevărat fermecate, căci ele erau cel mai adeseori disponibile și nu dădeau greș; câte un copac pentru fiecare evadare în fericire și pentru orice producere de hormoni în care intensitatea poftei de viață putea exploda.

Era o bucurie nevinovată? Un paliativ? Refugiul în ficțiune sau realitatea necondiționată, singura care conta? Complicitatea lui Mob cu cireșele se traducea, în viața cotidiană, în perindări pe la tarabele din piețe în perioada de maximă recoltare a acestor fructe. Îi plăceau revărsările pe ziare ale fructelor aglomerate piramidal și frânate din cădere de codițele verzi, adevărate ancore… Nu îl deranja că pomii din care proveneau rămăseseră în livadă, așteptând rodul următor… Văzând cireșele, realitatea pomului din interiorul lui i se impunea, devenea aproape tangibilă.

(va urma)

Published in: on 10 iunie 2012 at 12:18 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,