Dar. Însă. Căci. Deoarece. Fiindcă. Fiincă. Pentru că. Pencă. De aceea. De aia. Daia. Mult e dulce și te duce limba ce-o vorbim. Alta groasă și stufoasă ca ea nu găsim. Noi știm ce știm că știm, dar săracul Tolby descoperea, vag, însă intuitiv, într-o clipă, aceste adevăruri, cu mijloace profesionale proprii. Avea o revelație. El era un ales. Îl alesese președințatul, dar urma să fie omul Patriarhului Dreptei Credințe. El, omul Fleacticanului și al sferei Occipitale de religiozitate întreținută.
Pe scurt, se pusese nenicule la treabă și în răstimpurile avute la dispoziție și la ambiție băgase în el la limbă adversă de-ai fi zis că e golan sadea, miștocar de Bohoctin, șmecheraș de popricaș, fătălău de la Buzgău… Deh, ce să-i faci? Minoritaur sau ba, bokiotul sparge totul. Are înzestrare cânt nu încape pe spinare. Face ce vrea, și-ar mai face de-ar putea. E genial sadea, dar nu folosește nica nemnica…
Bokiuța înseamnă gratuitate pură, vise și spulberări deșarte, tonete sparte, dezastre în astre, felinare de-ampicoare, antricoate cât se poate, opintiș la furiș, tăcere în pepiniere, lovituri decoltate, moace afumate, bere în panere, friptane prin unghere, jale în piața publică până nici nu se-ntunecă… Scheme dintr-astea, de neînțeles dacă nu ești cu fes. Limpezi toate de nu ești pe spate…
Cum să pleci vreodată de aici, unde e Paradisul în cipici? Cum să o pui la spate, când e mama orașelor nedecantate?!
Pentru Tolbas era clar: tot ce faci e în zadar. În zadar, dar nu degeaba. Că așa stă pe-aici treaba.
(se pregătește încă un episod)
Ovidiupecican's Blog 