Alfred IRTA: TILT (22)

Pe măsură ce se apropia, oarecum intimidat de prezența tot mai acută a pomilor fructiferi ce se înălțau mai sus decât ar fi bănuit, văzându-i de la o anume distanță, se simțea tot mai straniu. Mai ales odată împins de mâna și de îndemnurile amicului care îl adusese acolo în umbra foșnitoare a coroanelor lor simțise o furnicătură din creștet până în tălpi. Era musafir într-o companie selectă, acele trunchiuri și acele legănări îi dădeau subit și fără ezitare certitudinea că stătea în fața unor ființe vii, a unor mândri înțelepți care îl întâmpinau cu fală, dar și binevoitori, strecurându-și printre mișcătoarele frunzișuri clătinate de o boare cordială câte o rază de soare care îl orbea, evidențiindu-le, în acest fel, puterea.

Celălalt omuleț era acasă și se purta ca atare. Pentru el pomii spuneau cu totul altceva. Se și apucase, de altfel, să rupă cleiul chihlimbariu de pe una dintre tulpini, vârându-l în gură și îmbiindu-l și pe el să îl guste, dând cu vârful pantofului, de mai multe ori, într-o mică scorbură de la baza altuia dintre copaci, făcând gesturi dezinvolte, tolerate de siluetele vegetale cu eleganță, de parcă nici n-ar fi fost.

Abia pe urmă se agățase cu ambele mâine de o creangă, săltându-și fundul deasupra ei, înălțându-se și căutând sprijin pentru a urca mai sus, și chemându-l de acolo, îmbiindu-l să facă același lucru cu oricare dintre pomii grădinii lor…

Micul Mob se apropiase cu precauție, la început pretextase că nici nu vrea cireșe, se gândea că va scăpa cu atât, poate, dar băiatul-gazdă amenința că va veni jos după el. Avea o înțelegere milităroasă a ospitalității… Mângâiase coaja cireșului înalt, apoi se sprijinise preventiv de el, până simțise cu antenele lui nelocalizabile că acolo era un ecou, și nu o respingere… Nici nu mai știa cum își făcuse vânt printre crengile de la baza coroanei, unde pomul e viguros și își ia avântul de a crește mai departe, de a-și desfășura coama și coarnele de cerb Alfa, stăpân al turmei…

Era dintr-o dată în bila de boare, de frunză și de bobițe roșii, podoabe râvnite și ciudate prin contrastul făcut cu cenușiul relativ al cojii lemnului, ca și cu verdele dezlănțuit în soare, răcoros și cald, totodată, al frunzișului. Era într-o sferă care se învârtea cu el stând pe loc, care nu îi provoca nici un vertij, decât sentimentul unei îmbrățișări protective și generoase… Era păzit bine acolo și, cumva, acolo rămăsese pentru totdeauna chiar dacă, urcând în fiecare an în coama câte unui cireș, primăvara, era mereu ceva proaspăt și înălțător, senzația copleșitoare a binelui momentan.

(va urma)

Published in: on 7 Iunie 2012 at 11:56 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/06/07/alfred-irta-tilt-22/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: