Alfred IRTA: TILT (22)

Pe măsură ce se apropia, oarecum intimidat de prezența tot mai acută a pomilor fructiferi ce se înălțau mai sus decât ar fi bănuit, văzându-i de la o anume distanță, se simțea tot mai straniu. Mai ales odată împins de mâna și de îndemnurile amicului care îl adusese acolo în umbra foșnitoare a coroanelor lor simțise o furnicătură din creștet până în tălpi. Era musafir într-o companie selectă, acele trunchiuri și acele legănări îi dădeau subit și fără ezitare certitudinea că stătea în fața unor ființe vii, a unor mândri înțelepți care îl întâmpinau cu fală, dar și binevoitori, strecurându-și printre mișcătoarele frunzișuri clătinate de o boare cordială câte o rază de soare care îl orbea, evidențiindu-le, în acest fel, puterea.

Celălalt omuleț era acasă și se purta ca atare. Pentru el pomii spuneau cu totul altceva. Se și apucase, de altfel, să rupă cleiul chihlimbariu de pe una dintre tulpini, vârându-l în gură și îmbiindu-l și pe el să îl guste, dând cu vârful pantofului, de mai multe ori, într-o mică scorbură de la baza altuia dintre copaci, făcând gesturi dezinvolte, tolerate de siluetele vegetale cu eleganță, de parcă nici n-ar fi fost.

Abia pe urmă se agățase cu ambele mâine de o creangă, săltându-și fundul deasupra ei, înălțându-se și căutând sprijin pentru a urca mai sus, și chemându-l de acolo, îmbiindu-l să facă același lucru cu oricare dintre pomii grădinii lor…

Micul Mob se apropiase cu precauție, la început pretextase că nici nu vrea cireșe, se gândea că va scăpa cu atât, poate, dar băiatul-gazdă amenința că va veni jos după el. Avea o înțelegere milităroasă a ospitalității… Mângâiase coaja cireșului înalt, apoi se sprijinise preventiv de el, până simțise cu antenele lui nelocalizabile că acolo era un ecou, și nu o respingere… Nici nu mai știa cum își făcuse vânt printre crengile de la baza coroanei, unde pomul e viguros și își ia avântul de a crește mai departe, de a-și desfășura coama și coarnele de cerb Alfa, stăpân al turmei…

Era dintr-o dată în bila de boare, de frunză și de bobițe roșii, podoabe râvnite și ciudate prin contrastul făcut cu cenușiul relativ al cojii lemnului, ca și cu verdele dezlănțuit în soare, răcoros și cald, totodată, al frunzișului. Era într-o sferă care se învârtea cu el stând pe loc, care nu îi provoca nici un vertij, decât sentimentul unei îmbrățișări protective și generoase… Era păzit bine acolo și, cumva, acolo rămăsese pentru totdeauna chiar dacă, urcând în fiecare an în coama câte unui cireș, primăvara, era mereu ceva proaspăt și înălțător, senzația copleșitoare a binelui momentan.

(va urma)

Published in: on 7 iunie 2012 at 11:56 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 48. Schimbarea limbuției

Tolbică pricepuse ulterior că destinul, soarta, pleașca, ce o fi fost, căzuse peste el ca un prapor în capul femeii de serviciu, făcând din el ceva de neprețuit. Dacă ar fi făcut parte din ordinul știm noi care ar fi putut muta mări și oceane numai șoptind vorbulițe bine alese în ureche prezului sau închizând complice ochii și dând din cap afirmativ, cu mâinile împreunate. Nu-i trebuise însă mult ca să priceapă că pentru a putea face asta, s-ar fi cuvenit să știe suficient de bine limba dominantă a țării pentru a înlătura impresia căcăcioasă a minoritarului opărit pe care, și de n-o zicea, precis că interlocutorul lui august o simțea.

Atunci, pe loc, luase și decizia ca începând chiar de a doua zi, să facă gargară în limba băștinașă pe care până la vârsta lui – care nu era tocmai de începător – îi fusese desemnată cu degetul arătător ca limbă barbară, căcăcioasă, lipsită de demnitate, dar plină de jeg, limbă colonială ai cărei purtători trebuiau necesarmente să fie niște puchinoși necomestibili, cu care nu ai ce comerț de idei să faci…

Treaba părea de viitor și, în plus, nu ziceau și profeții din vechime că e mai bine să știi decât să fii știut? Și că e mai bine să nu ignori decât să fii curentat? Și că, laudatur Domini, dacă știi, știi, iar dacă nu, nu?! Cum traversaseră traversanții pe sub mări și prin deșerturi? În limbă! Păi atunci se cheamă că limba este tot ce poate fi mai important de traversat. Ea te scoate, ea te vârî, cu ea scoți, pe ea o vâri… Ce văi cu miros furajer i se deschideau în față, dacă pleca cu gândul din unghiurile înguste ale propriei limbi… Ah, da, limba lui natală era de o frumusețe strigătoare la cer, căci evoca niște sulițe și minarete crescute pe spatele unui patruped înalt în plină deplasare… Așa imagine nu avea cum crește pe teritoriul altei limbuții. Dar…

(și-ncă unul se pregătește)

Published in: on 7 iunie 2012 at 11:53 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (21)

Dar fericirea? Fericirea exista? Oricât ar părea de neașteptat, fericirea, pentru Mob, însemna ceva foarte precis și concret; ceva palpabil. Fericirea era la sfârșitul lui mai și începutul lui iunie, curând după exploziile vegetale. Era o epocă a anului când florile și trena lor odorifică se îndepărtau, lăsând verdele să pleznească în copaci, pe pământ, pretutindeni unde zeița Flora – de prezența căreia era plină poezia latină clasică – se lăsa întrezărită și adulmecată. Atunci era vremea primelor roade din copaci ale primăverii și, mai cu seamă, epoca cireșelor. Mob nu avea, în principiu, de ce să dezvolte o sensibilitate specială pentru livezi, erau unul dintre cetățenii pământeni care nu crescuse într-o ambianță rustică, nu regreta talăngile vacilor, senzația otăvii sau tânguirea unei mici turle de biserică dintre două coame de deal. Dar poate că tocmai din acest motiv pentru el fericirea deplină se concentrase într-o imagine din copilărie pe care, atunci când era posibil, o retrăia la modul cel mai propriu, nu doar cu ochii – mereu vigilenți – ai minții.

Era într-o vizită, două case mai în amonte de cea în care locuia, avea vreo zece ani pe atunci, și copilul pe care îl vizita, un zvăpăiat autentic, îl chemase, mai mult îl împinsese dincolo de prima curte, străjuită de un frăgar și de un oțetar. Trasersaseră o poartă improvizată rudimentar din lemne încrucișate peste o rețea de sârmă împletită, bătută grosolan, cu cuie mari, poate cu partea opusă tăișului a unei securi, pe cadrul de lemn ce aproxima fără îndemânare un patrulater, iar acolo găsise un pământ cu răsaduri de tot felul. Se strecuraseră pe o potecă îngustă către fundul acestei curți secunde, unde mai mulți pomi înveseleau atmosfera cu frunzișul lor crud și însorit. Observase încă de departe, înainte de orice, un cireș. Era și mai mare decât ceilalți, iar punctele roșii și lucioase ce se ițeau dintre ramuri, crengi și, mai ales, frunze, îl fascinaseră de parcă o baghetă fermecată lipise acolo, din loc în loc, pretutindeni în întinderea coroanei, nasturi de pe o livrea de lacheu pudrat de la curtea unui nobil cu tricorn de odinioară…

(va urma)

Published in: on 7 iunie 2012 at 11:26 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,