Alfred IRTA: TILT (20)

 

Cum să îți faci punți peste abisul care te soarbe, amenințându-te cu înecul? E dificil sau e imposibil?

Erau întrebări care pe Mob nu îl lăsau să doarmă în nicio clipă de trezie, de mult timp. Nu le dăduse de cap. Diagnosticul de „nevroză”, emis odinioară de un psiholog de manual, era atât de imprecis și se potrivea cu atâtea persoane măcinate de stări și trăiri foarte diferite (între ele, dar și de ale lui), încât refuzase să îl adopte fie și măcar pentru a descrie pentru cine l-ar fi întrebat starea în care se afla mereu… Dacă în cazul lui s-ar fi putut vorbi despre o anume „normalitate”, aceasta era conformarea la dinamicile de suprafață ale celorlalți, în pofida taifunurilor lui interioare. Practic, pentru el „normalitatea” era capacitatea – imperfectă și nu neapărat continuă – de a masca furtunile din străfunduri prin reprize de clipit des și rapid din ochi (suprasolicitare oculară prin lectură!), de a-și transforma lipsa de coordonare perfectă între diversele părți ale corpului lui în expresia unui fel de a fi extravagant, dând, totodată, vacarmului lui interior, imaginea unei abstrageri de la cele din jur, a unei interiorități acaparante, a unei expresii preocupate și distante de toți și de toate. Frumusețea, la rândul ei, însemna, relativa acalmie, iluzia frugală a păcii între „afară” și „înauntru” sau contemplarea mai puțin zbuciumată a unei suite de imagini care îl urmărea. Tot frumusețe era și câte un gând sau o înlănțuire de gânduri, însă niciodată aceasta nu se suprapunea peste ceea ce înțelege logica sau estetica prin frumos. Pățise nu o dată lucruri greu de descris, pasagere, extazul în fața unui cuvânt care, prin rostogolire mentală, ajunsese să își piardă orice măduvă, etalând doar carcasa ușoară, aerodinamică, de plastic, în care conținuturile fuseseră învelite. Acea carcasă se desprindea ușor de pământ și plutea, învârtindu-se pe toate părțile, așa cum fac figurile geometrice complicate – rod al unei matematici superioare, decerebrate – pe ecranele impasibile ale computerelor…

(va urma)

Published in: on 6 iunie 2012 at 9:23 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 47. Perspectiva vulturului

„- Dar kite lume vrei se fie prezedintye!…”, făcu Tolbas nostalgic-admirativ, deși mutra lui era cam tâmpă, numai bună de tras în ea cu mingi de tenis. „- Câtă-necâtă, nu știe lumea ce înseamnă să fii primul om al țării, cum spun lingăii și ghidușii. Toți te înjură de mamă, dar nu mai prididești să execuți ce vor alții. Ba te cheamă la raport Marele Carici, ba îți scuipă în mutră și tu stai fără să clipești papagalul din Stambulul Nordului, ba faci frumos în fața bancherului căcăcios trimis de peste gârlă, ba suporți diareea pe care ți-o varsă în cap Cocoșul hexagonal, ba te freacă la ridiche Vaca bălțată din Ștaghenland, ba se strâmbă la tine Ursoiul Hopa-Țopa… Să nu mai vorbesc de turma de berbeci ce se bat cap în cap la serviciile noastre invizibile ori de biștăroșii scrofoși de la transcontinentale, fie că vorbim de riteilări, fie că o cotim către provaidării de euri băubile sau îngurgitabile… Mă urmărești?”

Deși știa că alții se ocupă cu asta, Tolby dădu mecanic din fronton. Înțelegea foarte bine, dacă nu cuvintele micului tiran depresurizat, atunci măcar mesajul lor de jale. Acel mesaj îl supsese, și el, de altfel, odată cu laptele matern, chiar dacă pre limba conlocuitoare șefă. Reformulat aproximativ, acest mesaj ar suna cam așa: „Țară mică, trecut mare, prezent de cacao, viitor sumbru”. Imaginea era de latrină, deși după un mare filosof local de generație fragedă, urinatul la gard asupră-ne făcea deliciul partenerilor noștri internaționali de traiect pământean. De altfel, imaginea se instalase confortabil și în cultura mai veche a țării, de când un meșter la ticluială literară trăncănise insațiabil despre vremea-țâșnitoare și șmecherii în cascadă…

(încă, încă)

Published in: on 6 iunie 2012 at 9:20 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,