Alfred IRTA: TILT (18)

Ce se spune aici se verifică în chiar aceste pagini. Privirea celui care scrie decupează, capricioasă ori vigilentă, cum o fi, două singurătăți de facturi diferite. Una e a lui Mob, plimbărețul care dă ture câțiva pași mai încolo, alta, este clar, a băiatului de la masa apropiată, așteptând în fața unui pahar cu răcoritoare sosit pe neașteptate.

Nimic nu s-a petrecut, în fapt, pe bulevardul Eroilor, în intervalul de câteva secunde pe care narațiunea îl dilată, alergând în toate părțile. A trecut pe deasupra Clujului o cursă aeriană, împrăștiind sub formă de pulbere fină o ploaie de kerosen, e adevărat. Ea se va depune în oasele locuitorilor pe nesimțite, unii vor trece peste asta, alții nu, căci sunt și alte toxine care îi cutreieră și se adună undeva, dar deocamdată locuitorii lucizi ai orașului constată cu satisfacție doar că aeroportul internațional de aici nu stă degeaba, ci este o poartă spre lume.

Există însă și alte porți, mai puțin poluante și poate mult mai puțin frecventate. Dar asta nu poate fi o problemă pentru nimeni. Este ca și cum s-ar reproșa capitalelor lumii occidentale că au câte unul sau chiar mai multe arcuri de triumf pe sub care, se secole, nu mai trece nimeni. Faptul că pașii ostașilor, sandalele sau bocancii acestora, au încetat să traverseze pe sub boltirea aceea simbolică nu este, în nici un caz, dovada că porțile pe care le reprezintă și-au pierdut orice rol și că nu mai folosesc la nimic. Să fie așa, în epoca cinică și pragmatică în care mulți dintre noi trăiesc, construcțiile respective ar cădea, fără drept de apel, una câte una, pradă edililor întreprinzători, gata să procure noi spații intra-urbane cetățenilor veșnic nemulțumiți de aglomerația pe care o adoră. Cu toate că zilnic sunt suprimate diverse clădiri și chiar spații verzi, nimeni nu se atinge de nodulii sacri pe care îi reprezintă arcurile de triumf. Destul de ciudat, nu?

Chiar dacă ar fi așa, un lucru este evident: există porți și porți, după cum există funcționalități și funcționalități.

(va urma)

Published in: on 3 iunie 2012 at 11:49 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 45. Chestia cu trestia

Și continuă, sub holbarea celuilalt: „Ăștia-s mai șefi p-acilea și decât serviciile secrete sau armata, ce să ne batem capul?! Te dau pe goarnă la moment, numai să îi lași în pace cu imperiul lor pe pământ, că de acela din ceruri nu se prea ocupă… Că, de aia am și zis. Ia să aduc io unul din echipa adversă, ăștia au cruci de lemn din Orașul Sfânt făcute direct pe vapoarele năuce dintre Goreea și Ghina, la unu la sută din preț, sunt descurcăreți și merg anual la Fleactican să pupe poala Marelui Alb… Ce, ne jucăm? Și-s zgârcomani, domne, decât să te dea în gât mai bine o iau în freză, nu scoți nimic de la ei. Nici Fiscul n-a prea reușit, iar pentru o biserică dărâmată singură au făcut spune la gură până le-am dat trei, nou-nouțe, plus o clopotniță electronică!”

Aici El Prez se opri o clipă ca să îl fixeze pe Tolbas baci, și continuă: „Nu te superi de chestia cu zgârcomania, nu?! Uite la mine, eu dau tot, că nu dau de la mine… Trebuie să lași să curgă… Îți mai pun unu?”

Tolby făcu semn că nu. Nu că nu mai vrea un pahar? Sau nu că nu se supără? Era „nu”, în orice caz. Știa și el să nu se pună cu mai-marii. Oricum, era flatat că Șeful Ăl Baban venise la el. Nu în alt oraș decât Bokia, nu la alt popique. Așa că, dacă trebuia, îi trăgea și o înjurătură Ăluia-n Alb de la Fleactican. Oricum nu auzea, iar dacă ar fi auzit, ar fi pricepuit foarte bine că nu e cu păcat, dacă asta înseamnă ca biserica lor globalistă să fie așezată mai în față în țărișoara asta de margine, unde nu stăteau grozav.

(are și urmare)

Published in: on 3 iunie 2012 at 11:47 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (17)

 Așa cum stătea cuminte la masă, arborând o figură bine reliefată, cu „bujori” în obrăjori și cu buzele frumos arcuite înafară, peste bărbia voluntară, dar rotundă, cu năsucul lui o idee turtit și ochii deschiși la culoare – să fi fost albaștri? verzi? căprui cu luminițe? greu de spus, fiindcă soarele bătea cu putere și nu era deloc la îndemână să distingi exact nuanțele în lumina străzii -, băiatul părea bag îmbufnat, deși era atent la „clipă”. Asta vrea să însemne că nu urmărea cu privirea cutare sau cutare detaliu din dinamica de alături, nu își întorcea capul după glasurile sonore și vesele cât trebuia ale ospătarelor, nici după hohoteala celor trei liceeni de la a treia masă… Nu se lăsa sedus nici de înjurăturile cordiale, deschise și răgușite ale prietenilor berii locale, care își ciocneau zgomotos paharele înalte, cu „guler”, la câțiva pași în dreapta chiulăilor de la activitățile liceului… Nici nu se încerca în arta de a reține numere de mașină sau de a vedea al câtelea șofer din șir e femeie. O secundă păru cu adevărat interesat de ceva în clipa când un clopot mai îndepărtat, poate cel de la biserica Sfântul Petru, poate de la vreo altă biserică din aceeași parte a orașului, își trimise ecoul vibrant peste hărmălaia relativă din centru… Dar, altminteri, s-ar fi zis că nimic ca atare nu îl capta, cât ambianța de ansamblu, contextul, totalitatea momentului, dacă se poate spune așa…

Ar fi putut părea ciudat, dar nu era cine să privească în direcția respectivă, la masa lui. Oricât ar suna de straniu, oamenii văd în fiecare moment mai cu seamă ceea ce așteaptă să vadă, nu ceea ce văd toți ceilalți. Fiindcă văzul este, cu adevărat, o chestiune individuală. Nu e mai puțin adevărat însă că văzul care nu este colectiv, nu poate fi omologat ca văz. Adevărul se năștea însă în fiecare clipă la intersecția dintre aceste două tendințe atestabile istoric și demonstrate științific ca valide, dar asta nu supăra pe nimeni. La urma urmei, e treaba fiecăruia să vadă ce vrea sau poate vedea…

(va urma)

Published in: on 3 iunie 2012 at 9:57 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,