BOKIA 2: Cap. 45. Chestia cu trestia

Și continuă, sub holbarea celuilalt: „Ăștia-s mai șefi p-acilea și decât serviciile secrete sau armata, ce să ne batem capul?! Te dau pe goarnă la moment, numai să îi lași în pace cu imperiul lor pe pământ, că de acela din ceruri nu se prea ocupă… Că, de aia am și zis. Ia să aduc io unul din echipa adversă, ăștia au cruci de lemn din Orașul Sfânt făcute direct pe vapoarele năuce dintre Goreea și Ghina, la unu la sută din preț, sunt descurcăreți și merg anual la Fleactican să pupe poala Marelui Alb… Ce, ne jucăm? Și-s zgârcomani, domne, decât să te dea în gât mai bine o iau în freză, nu scoți nimic de la ei. Nici Fiscul n-a prea reușit, iar pentru o biserică dărâmată singură au făcut spune la gură până le-am dat trei, nou-nouțe, plus o clopotniță electronică!”

Aici El Prez se opri o clipă ca să îl fixeze pe Tolbas baci, și continuă: „Nu te superi de chestia cu zgârcomania, nu?! Uite la mine, eu dau tot, că nu dau de la mine… Trebuie să lași să curgă… Îți mai pun unu?”

Tolby făcu semn că nu. Nu că nu mai vrea un pahar? Sau nu că nu se supără? Era „nu”, în orice caz. Știa și el să nu se pună cu mai-marii. Oricum, era flatat că Șefuș Ăl Baban venise la el. Nu în alt oraș decât Bokia, nu la alt popique. Așa că, dacă trebuia, îi trăgea și o înjurătură Ăluia-n Alb de la Fleactican. Oricum nu auzea, iar dacă ar fi auzit, ar fi pricepuit foarte bine că nu e cu păcat, dacă asta înseamnă ca biserica lor globalistă să fie așezată mai în față în țărișoara asta de margine, unde nu stăteau grozav.

(desigur, mai urmează)

Published in: on 2 iunie 2012 at 8:55 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (15)

Nu departe de perimetrul banalelor evoluții ale lui Mob, în zona plină de umbreluțe colorate cu mărci de bere și de sucuri ascunzând mai multe rânduri de mese și scaune, imediat după un chioșc plin de ziare și reviste colorate, strecurate în pungi cu cadouri ori expuse în vânt, cu paginile deschise la cele mai atractive fotografii și articole, două fete alergau să ia comenzile trecătorilor așezați pentru o cafea sau o limonadă, cu ochii la spectacolul străzii… Firește, domnișoarele cu pricina erau angajatele cafenelei pe care, să fi vrut să o frecventeze, clientela aflată în acel moment pe terasă nu ar fi încăput nici pe un sfert, într-atâta era de mică. Din acest punct de vedere, lucrurile stăteau la fel de interesant ca și cu imperiul colonial al Belgiei, unde coloniile depășeau cu mult teritoriul metropolei. Dar asta, firește, nu a împiedicat cu nimic înstăpânirea și punerea la treabă, în bune și profitabile condiții, a coloniilor…

Nu erau ocupate toate mesele, dar nici nu s-ar fi putut spune că terasa întinsă pe un perimetru de câteva zeci de metri lungime în josul pietonalei, la destul de mică distanță de „dansul ritualic” al lui Mob, era deșartă. Nici vorbă, după cum nici tocmai plină nu era. Ca un făcut, lumea se trăsese mai cu seamă la mesele din marginea care se afla în direcția Operei, a Teatrului Național, mă rog… Mai era câte o masă pleoștită sub umbrela protectoare și populată de câte o prezență sau două și în direcția cealaltă, către monumentul-ghilotină, al Memorandiștilor, dar în mod clar centrul de greutate al dinamicii le trimitea pe cele două ospătărițe joviale și rutiniere mai ales către colțul opus, obligându-le să parcurgă de fiecare dată când interceptau câte un semn, în partea opusă.

La una dintre mesele respective își făcu apariția pe neașteptate un copil de vreo zece sau unsprezece ani, cu capul ca o bilă prevăzută cu ochișori negri intenși, breton și un năsuc un pic turtit, hazliu. Câteva minute după ce el se așezase pe scaun, în față îi apăru, ca din senin, un pahar înalt cu pai, înăuntrul căruia se zbăteau firișoare de lămâie încă înturbinate concentric în jurul unei lingurițe.

(va urma)

Published in: on 2 iunie 2012 at 8:52 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

BOKIA 2: Cap. 44. După care, continuă…

După cum se petrece însă pretutindeni unde desăvârșirea ucide săvârșirea, și magistralul Tolbășilă se deștepta la minte pe măsură de licoarea blonzie și aprigoasă îi trăgea oblonul de pe ochi, pompându-i relaxare în toate organele (mai puțin în ultimele două: creierul și celălalt organ, să îi spunem: Nenumitul). Drept aceea, prinzând oarece îndrăzneală, Tolby ăși porni uruitoarea către instanța prezidențială: „- Dar se nu supere popi la religia Vostra!” „- Hăhăhă!”, hăhăi televizionabil Preșul care, în conformitatea cu hârtia poroasă a Constituției, era ăl mai tare din parcare, cel mai iubit dintre pământeni, un om între oameni, cel mai viril dintre egali, Sugativarul Expres și câte altele. „Hăhăhă!”, continuă apoi, schimbând registrul de tonalități pentru un crescendo, în timp ce balconiștii stăteau lipiți unul de altul ca scândurile dintr-un gard atent construit, și toți cu nasurile și urechile lipite de sticla ușii balconului. Din pură obișnuință, că microfoanele, altminteri, își făceau ele datoria, nu-i vorbă…

Pe Preș nu-l intimidau însă chițibușuri dintr-astea; dacă zisese că bagă o spovedanie în secret, o va băga, și de-ar fi s-o audă toată lumea, prin megafoane, posturi de radio și de televizie, neturi și zvonuri lansate de știu-ei-cine…. Își urmă dar emisiile sonore cu deplin succes, după cum urmează: „- Cine bă? Zănaticii ăia care beau și uleiul din candelă?! La ăia le-am închis gura scurt și le-a și plăcut. Păi cred și eu: să le dai drumul la jaf fără supraveghere de vreun fel, ținându-i numai la răspunderea premierului, cine poate vrea mai mult?! Dă-i, nenicule, încolo, că au buticuri, aprozare, tot ce vrea mușchii lor aromitori, nu-ți fă tu griji de astea…”

(și mai urmează)

Published in: on 2 iunie 2012 at 12:43 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Volumul VOLUPTĂȚI LITERARE premiat de filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România

 Volumul VOLUPTĂȚI LITERARE de Ovidiu PECICAN a fost distins, în cadrul ceremoniei de decernare a premiilor filialei clujene a Uniunii Scriitorilor din România, miercuri 31 mai 2012, cu

Premiul pentru critică, istorie literară și eseu „Ioana Em Petrescu”.

Decernat unui autor care nu a absolvit cursurile Facultății de Litere și a cărui vocație principală în literatură este asta decât critica, acest premiu are o valoare de deschidere față de demersurile critice alternative ce se cuvine salutată și care recomandă juriul ca pe unul memorabil din acest punct de vedere.

Personal sunt emoționat de această distincție pentru că sunt, probabil, unul dintre puținii studenți ne-filologi care a avut privilegiul de a beneficia, odinioară, în anii 80 ai secolului trecut, de coordonarea eminentei profesoare și hermeneute Ioana Em. PETRESCU la elaborarea unei comunicări dedicate tradiționalului colocviu studențesc de eminescologie găzduit la Iași.

Mulțumind tuturor celor care creditează cu interesul lor scrisul meu critic, fie-mi îngăduit să dedic un gând pios doamnei profesoare Ioana Em. Petrescu, creatoare de școală critică și dincolo de limitele poziției universitare pe care o deținea.

Published in: on 2 iunie 2012 at 10:35 am  Comments (6)  
Tags: , , , , , , , , ,