BOKIA 2: Cap. 39. Muzica e cea mai tare

În rest, musafirii sporadici şi chiulăii se puteau bucura, în spirit deplin creştinesc, doar de şoul ca atare. Fiindcă părinţii Tolbas şi Repülö organizau, într-o tradiţie sudată de obiceiurile preluate de la Fleactican pe moştenirea de baştină, concerte cu trupe rock, pop, beat şi chiar jazz exact ca pe vremea când ei înşişi se străduiau să tocească dogmatică, stând cu urechea mai mult lipită de radioul care, chit că bruiat, transmitea la marea artă posturi străine. Chiar şi atât era încurajator pentru depresivi, drogaţi şi putanele repatriate din largile pieţe occipitale sau pentru iubitorii de muzică şi ţoale autlet rămaşi acasă.

Mai târziu, când ajunsese să călătorească din Bokia în ţările învecinate, Tolbas văzuse peste tot foste biserici transformate în centre culturale. În Thule şi la mule era plin de ele, populaţiile locului ajunseseră atât de departe cu aritmeticile inferioare şi geometria fără limite încât transformaseră popimea în disc jochei, punând-o să frece ritmat platanele şi să combine ritmurile sub ogive şi chei de boltă milenare. „– La noi nu are rost să se întâmple aşa”, îşi zisese el atunci. „Ce să aşteptăm până moare entuziasmul? Şoul trebuie să meargă înainte!” Şi chiar aşa s-a întâmplat, mai cu seamă după ce l-a întâlnit pe Sepi Repülö, om cu serioase preocupări muzicale.

Încă din liceu – făcuse unul agroindustrial –Sepi devenise expert în a produce efecte acustice de toată frumuseţea. Odată urinase de la etajul internatului, după ce consumase cu încă doi colegi o ladă de bere, astfel încât metodistul de la parter crezuse că în fereastra lui bat stropi de ploaie şi întinsese mâna să se convingă.

(îi dăm bice înainte)