Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (9): Vali

    Întunericul nopții de vară, un întuneric asemeni unei platforme unificatoare. Jos, pământul, și dacă mergeai și mergeai pe platforma înclinată, dădeai de stele. Luna stătea împlântată pe curbura dealului Hongaș, lampadar chinezesc, roșiatic.

 În cimitir, pe pătură, ședeam strâns lipit de Vali. Încă odată, cu o resemnare încăpățânată, îmi strecor palma sub rochia ei. De data asta, mă opresc, nu-i ating chiloții cu vârful degetului lung. Cum îi atingeam, automat, mâna ei venea repede după a mea, și mi-o prindea de încheietură, cu nepăsarea cu care îl apuci pe un pisoi de blana dintre umeri, și îl arunci de pe polița cu oala de lapte. Rămase întrebătoare, surprinsă că m-am oprit. Ce să facă? Îmi strange palma între picioarele ei fierbinți.

– Vali, Vali, Vali, i-am cântat rugător și cu reproș numele, apoi, cum făcusem și în nopțile trecute, îi prind capul în palme.

    Pentru ea, ce-a fost mai greu, trecuse. Ne sărutăm pătimaș, limbile noastre încep un dans vesel, plin de ritm. O ultimă încercare din partea mea să o atrag de pe ringul de dans în mlaștina fermecată a dragostei. Gata și cu sărutul. Ne-am întins pe spate, pe pătură.

Stelele pâlpâiau harnice, te așteptai să auzi dinspre ele un zumzet de albine. Dar de sus venea o liniște atotprimitoare, peste cimitirul plin de pruni, o liniște care te lua cu ea, în scufundarea ei către epoci trecute, cu oameni altfel îmbrăcați, ce aveau regi și împărați.

   Obosisem. O oboseală disperată. Îi iau mâna și i-o pun pe umflătura pantalonilor. Curioasă, mâna ei stărui câteva clipe acolo, apoi se retrase edificată. M-am ridicat revoltat de pe pătură. Numai prin violență îți atingi scopul. Duc mâinile la cureaua pantalonilor  să mi-i dau jos, dar mă opresc, văd o siluetă de om ce intră în fugă în cimitir. Cimitirul este înconjurat de un gard format din crengile rămase în fiecare primăvară de la curățatul prunilor. Silueta apăru printr-o spărtură laterală a gardului, folosită de cei ce scurtau calea dintre două ulițe.

   Să nu fiu văzut de silueta alergătoare, m-am trântit pe burtă alături de Vali.

   Peste trei dealuri de satul nostru, se găsește un lac idilic, geamăn cu cel al lui Eminescu. Sunt nopți în care se spune că și pietrele visează cum zboară. Eram într-o astfel de noapte. Întreaga liniște și pace a micului lac de peste cele trei dealuri se strecurase în făptura lui Vali.

– Vine cineva, cineva a intrat în cimitir! dau bulversat alarma.

 Auzind că vine cineva, cum stătea întinsă pe spate, Vali se ridică în fund, sociabilă, gata de-a schimba câteva cuvinte cu intempestivul musafir.

   Vali era orășeancă, neinițiată în superstițiile satului. Pe mine, în clipa în care umbra alergătoare intră în cimitir, mă mușcară lacome, toate spaimele copilăriei, legate de strigoi și pricolici. Silueta se poticni și ea văzându-ne. Stând pe pătură, Vali, liniștea și pacea micului lac în persoană, iar eu, lângă ea, ridicat în picioare, așteptând umbra într-o poziție agresivă, ca un cowboy, gata de-a scoate pistolul.

– Miki?! Tu ești?! Mă omori, mi-a stat inima în loc!

Sar în sus de bucurie. Miki. Cel mai bun prieten.

– Știi ce-am zis? Vine strigoiul. Ne mănâncă!

Vali ne privi intrigată. Nici Miki nu se lăsă mai prejos.

– Dar eu, când v-am  văzut? Să-mi crape și mie inima. Iuăn cu Lucreția!

Cei doi, amintiți de către Miki, mai rar așa ceva, ieșeau din cimitir uneori la plimbare pe ulițele singuratice, cu case rare.

Vali întrebă:

– Cine sunt Iuăn cu Lucreția?

– Romeo și Julieta satului nostru, îi răspund solemn.

În timp ce Miki râde de se sparge, auzind ce explicație i-am dat, mă străfulgeră o bănuială groaznică. Ce caută Miki la doi noaptea în cimitir? Eu, pe la șapte seara, trebuia să merg cu tata la Cluj.

Tata se răzgândește:

– Mergem numai mâine dimineață.

– Bine, îi zic, bucuros că îmi voi continua și în noaptea asta munca de Sisif pe dealul Vali. Miki nu știa că tata se răzgândise, credea că sunt în Cluj.

Iar dacă uneai casa doamnei Maria, mătușa la care venise Vali să-și petreacă vacanța, printr-o linie dreaptă, cu casa lui Miki, linia trecea prin spărtura laterală a gardului.

   Vali îi face semn lui Miki să se așeze pe pătură. Miki se așează și începe încântat să-i povestească despre cel mai celebru cuplu din istoria satului.

   Nopțile senine ale acelei veri îmi erau ca niște mări aeriene, vindecătoare, mă scăldam în ele să-mi refac proporțiile, pentru că în lumina înserării, trupul mi se alungea, atras într-o singură direcție, către planeta Vali. Cea mai perfidă planetă, tip minge, de care, atunci când te loveai, în loc să te înghită, se retrăgea printr-un salt.

   Miki îi dă înainte cu Iuăn și Lucreția, în timp ce eu stau ca prostul în picioare, exclus, decupat din propriul meu context, pentru că și cimitirul și stelele și întunericul serafic, au fost ale mele.

   Privindu-i și privindu-i cum stau pe pătură, întunericul se îngreună, și Vali și Miki și prunii, se preschimbară în niște făpturi de smoală, lipicioase. Cea mai neagră smoală!

   Le-am întors spatele și prin viziunea aceea depresivă, a unei lumi înnecate în smoală, am ajuns acasă. M-am prăbușit pe pat.

   Nu departe de casa noastră, prin fundul curții, trece valea, și după nenumăratele orăcăituri de broaște ce se auzeau dinspre apă, ziceai că sunt și ele în același număr  ca și stelele de deasupra.

   … De pe dealul Năsiului, soarele îmi bate direct în pleoape.

Îl aud și pe tata strigând:

– Peste un ceas mergem la Cluj!

   Abia pe drumul către Cluj, printre dealuri, tata mă întreabă:

– Ai pățit ceva?

– Nu. Doar n-am dormit destul.

Un zâmbet scurt pe fața lui tata, de înțelegere. De când Vali venise la mătușa ei, ajungeam acasă la prima oră alburie a dimineții, când cocoșii își verifică trompetele.

   Ne întoarcem de la Cluj seara.

Ca niciodată, simt, văd peste sat, o tristețe limpede, albastră, rece.

– Ce-i cu tine, mă întreabă ai mei, când din mașină m-am strecurat direct în pat.

– N-ați auzit încă de un om obosit? Lăsați-mă în pace.

Odată cu cernerea subtilă a întunericului, camera me prietenoasă, se zbârcește, se umezește, se surpă, aduce a pivniță.

Doar dinspre vale, broaștele dădeau ce-i mai bun din ele, de parcă era ultimul și cel mai grandios concert al lor, susținut în satul nostru. Aud alte sunete. Distincte. Câteva ciocănituri în sticla ferestrei. Miki. Pentru că trebuia să ajungă în camera mea prin coridorul pe care tata îl închidea noaptea, Miki mă vizita, când avea de făcut confidențe arzătoare ce nu sufereau amânare până  dimineața, sărindu-mi fereastra. Chiar sub fereastră, să-i fie mai ușoară escaladarea, am adus amândoi un butuc gros de fag.

Mă ridic din pat, aproape dezgustat. Miki. Trădătorul. Hoțul de Vali. Înainte de-ai deschide fereastra, anticipez, îmi imaginez scena: Miki nu îndrăznește să intre în cameră, stă fâstâcit lângă butuc.

– Iartă-mă, zice el pe nerăsuflate, am greșit,  trebuia să-ți spun mai demult, ( mai demult, este o expresie des folosită în sat) că o iubesc și eu pe Vali.

 Apoi, dispare în noapte.

   Deschid fereastra și cu sonorul dat la maxim, simfonia din vale îmi umple camera salvând-o din starea jalnică de pivniță.

Cum n-ar fi de prima dată, Vali își pune piciorul pe butuc și îmi întinde familiară palma, să o ajut. Își pune apoi, familiară, celălalt picior pe pragul ferestrei și sare sportivă în cameră.

– Ești bolnav?

– Nu m-am simțit bine. Dar mi-a trecut.

Mă îmbrățișează hotărâtă. Ne retragem către pat, călcând cu picioarele șiruri de clipe, clipele se surpă și noi lunecăm în niște goluri ce nu ne mulțumesc cât de adânci sunt. Mă las în pat pe spate cu ea peste mine.

Ne potolim unul altuia bătăile inimilor, nivelându-ne contururile cu palmele, până când iarba unduitoare ca mătasea a somnolenței, somnolența ca simbol al încrederii totale, crește între piepturile noastre lipite.

Ne dezbrăcăm, apoi, fiecare singur.

O cuprind cu atenția cu care ai primi în brațe un nor. Și norul îți șoptește cu limba în gura ta că vrea să te răsplătească, nu contează deloc pentru care motiv, na, și te trezești ca într-un parc, pe o hintă, iar în fața ta, pe o altă hintă cu Vali. Ne traversăm unul pe altul în exclamațiile văii și stelelor. Ne traversăm iarăși cu un dor absurd de-a fi efemeri, de-a ne sfârși în clipa imediat următoare desprinderii din ultima îmbrățișare.

   Dar n-a fost așa.

Veni peste noi ca o plapumă, o liniște inginerească, prielnică analiștilor ce pun lucrurile cap la cap.

Ce-mi zice Vali?

   Miki, bunul meu prieten, se îndrăgostise lulea de tânăra domnișoară Herman, doctorița venită și ea odată cu vara și cu Vali în sat.

– Cum te poți îndrăgosti de o acritură, de o bățoasă ca doctorița?!

– Ce-ai tu de-acolo?! se rățoi Vali, dar în clipa următoare își reluă ca pe un rond, mișcarea de greblare a părului meu cu degetele răsfirate.

… Și Miki se urcă ieri noapte în cireșul aproape lipit de camera doctoriței, să o contemple, cum stătea pe un fotoliu, și la rândul ei, se uita visătoare la televizor.

Creanga pe care stătea Miki pârâi zgomotos, el sări jos, și de frică să nu-l vadă, fugi peste uliță, prin spărtura gardului în cimitir.

– Mie, o țin eu una și bună, de ce nu mi-a spus de doctoriță?! Sunt cel mai bun prieten al lui.

– Ce să-ți spună?! Doamne iartă-mă, la ce fază a ajuns cu doctorița, urcarea în cireș?!

A doua zi, Vali, eu și Miki, am conceput o scrisoare de dragoste către doctoriță.

   … De-a lungul anilor, ce-au trecut apoi, am cunoscut trei oameni care mi-au trădat într-adevăr, încrederea, dar n-am avut resentimente față de ei. Îmi aminteau de cea mai frumoasă noapte din viața mea.

Published in: on 16 Mai 2012 at 5:12 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/05/16/proza-lucian-pop-vali/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: