Nici că închiseră bine în urma lor Porțile Împărătești, pregătindu-se să tragă cu ochiul fiecare prin câte-o gaură măiestrit brodată de lemnarii lui Graur Tâmpici cu trei ani în urmă – trebuise popa Ploconiu să fugă după ei împreună cu Exorceală ca să recupereze din aurul dat cu economie peste lemn, să poată duce la loc ascuns restul, pentru beneficii separate –, că Ploconiu Baci îl și puse pe vicarul din Curești să taie cărțile. „– Acum rugați-vă în gând neoprit și alegeți o carte!”, îl somă mieros meșterul, pe cel care îi ceruse sprijinul.
Zis și făcut, costumatul în civil trase obloanele la priviri preț de câteva clipe și pe urmă îi deschise iar, îndreptând farurile către cel ce îi sta înainte. „– Ce-a ieșit?”, vru să vadă îndată. Dar fiindcă nu ieșise ce trebuia, Ploconius dădu scurt din cap a negație și îi mai întinse o dată cărțile: „– Nu v-ați rugat la adâncime și nu v-ați concentrat! Încă o dată…”
Figura se repetă, și iar fu extrasă o carte tristă și anonimă, cu care puteai face orice, dar din care nu reieșea nimic. „– Mai o dată!”, puse Ploconilă piciorul în prag. Și fiindcă nici acum celălalt nu nimeri vreo figură, se hotărî el însuși să strecoare în pachet, chiar sub degetul mare care „ținea banca”, un bărbos din suita Mântuitorului, tipul pe care frânarii și navetiștii îl identifică nesăbuit și superficial cu popa de verde.
„– Imposibil!”, murmură ca pentru el, însă destul de tare, priceputul crupier. „– Ce, părinte? Ce a ieșit?”, vru să știe vicarul.
(va urma)
Ovidiupecican's Blog 
Lasă un răspuns