Grigore M. CROITORU: Gabriel CHIFU scrie un roman mozaic (III)

(urmare)

         Personajele. Personajul central al cărţii este naratorul. Este un personaj complex. Este şi om şi supraom. Nu tresăriţi citind „supraom”, căci mă justific şi-mi veţi da dreptate. În filozofia lui Nietzsche, un astfel de om apare înzestrat cu o individualitate foarte puternică şi eliberat de constrângerile moralei. Ca om, trece prin toate fazele dezvoltării fiziologice (copil, tânăr, matur) şi are trăsăturile specifice ale perioadelor de viaţă respective. Când era copil, refuza mâncarea spre disperarea mamei. Doar impresionat de lacrimile mamei mânca, „înghiţea cu noduri acele triste-mbucături”. Mânca spunându-i poveşti. Până la 9 ani i-a dat în gură. Mama lui a murit când avea el 17 ani, fără a câştiga bătălia cu el. Acesta este copilul şi nu prea. Supra-copilul: mâncarea şi băutura preferată erau cuvintele, cuvintele adunate în poveşti, cu care, mai târziu, el însuşi va crea opere nepieritoare, cum este şi aceasta.

         Tot în această perioadă a vieţii, se juca cu copiii de seama lui tot felul de jocuri, până cădeau laţi de oboseală. Dar se refugia şi în singurătate, unde era doar cu gândurile sale, cu trăirile sale, ce nu mai erau comune cu ale celorlalţi, şi le transpunea în poezie.

         La şcoală, trăieşte prima sa „clipă de diamant”, când s-a văzut deasupra tuturor. Învăţătoarea, doamna Mocofan, le cere elevilor să spună propoziţii. Toţi spun spun propoziţii simple, obişnuite. Numai el, după ce se gândeşte, spune o propoziţie deosebită, era prima compoziţie literară: „Doamna învăţătoare m-a scos în faţa clasei şi m-a arătat copiilor, apoi s-a dus în cancelarie, a luat catalogul şi acolo, în văzul tuturor, mi-a caligrafiat un zece mare şi perfect. Eu stăteam lângă catedră, cu faţa spre bănci şi mă topeam de fericire, limbile ceasului se opriseră din mers. Apoi am început să mă înalţ. Ceilalţi nu-şi dădeam seama, dar eu nu mai atingeam pământul, uşor, uşor, pluteam deasupra lor,      m-am cuibărit într-un colţ al tavanului, de acolo îi priveam înduioşat şi mi se părea că sunt fermecat şi că nimic rău nu mi se poate petrece pe lumea asta” (pp. 114-115).

         Şi celelalte categorii de vârstă prezintă trăsături caracteristice obişnuite şi neobişnuite. Neobişnuite pentru omul de rând, dar specifice supraomului.

         Şi meditaţiile sale existenţiale îl diferenţiază în comparaţie cu oamenii de rând şi-l ridică în sfere înalte, de unde lumea se vede altcumva.

         Ca să-l cunoaşteţi în toată măreţia lui pe naratorul-personaj al acestei cărţi, citiţi-o! Şi veţi descoperi, fiţi siguri, şi alte frumuseţi care vă vor încânta.

         Realizarea artistică. Vom spune câteva cuvinte despre naraţiune, care este modul de expunere de bază, şi descriere.

         Cu ajutorul naraţiunii, scriitorul prezintă faptele, întâmplările, precum şi comportamentul,                    

chipul, firea, atitudinea unor personaje. Toate acestea sunt prezentate pe fragmente, secvenţe, fără a păstra ordinea cronologică. De obicei, cele narate sunt transmise simplu, concis, fără divagaţii.

         După cum am mai spus, scriitorul apare în ipostaza de narator (subiectiv şi obiectiv), de spectator (activ sau pasiv), dar şi de cronicar al unor evenimente. Ritmul narării este în mare măsură alert, obţinut cu ajutorul propoziţiilor scurte, al frazelor construite prin coordonare, mai rar foloseşte fraze mai ample, sinuoase, cu multe propoziţii subordonate, caracteristice ale ritmului lent.

         În funcţie de atitudinea naratorului, naraţiunea este subiectivă (axată pe confesiune, pe implicarea naratorului, pe folosirea verbului la persoana I), dar şi obiectivă (se bazează pe observaţie, pe detaşarea naratorului, pe folosirea verbului la persoana a III-a).

         În funcţie de atmosfera creată, naraţiunea cărţii este realistă (bazată pe fapte şi întâmplări reale), este memorialistică (axată pe evocare, pe urmărirea drumului formării unui personaj), psihologică (analizează stările sufleteşti ale personajului principal). Sunt şi unele momente când naratorul aduce în naraţiune miraculosul.

         Descrierea. Principalul merit pe care îl are descrierea în cartea lui Gabriel Chifu este acela de a realiza scurte portrete ale unor personaje, portrete fizice sau morale. Din puţine adjective cu valoare de epitet sau alte cuvinte expresive, scriitorul creionează un sugestiv portret asemenea unui pictor celebru, care cu câteva trăsături de penel a realizat eboşa portretului persoanei care îi pozează. Iată câteva exemple memorabile:

         Mama: „Pentru mine era incomparabilă, mi-era limpede că nu mai e alta pe lume şi o iubeam ameţitor. Puternică-şi-vulnerabilă-sensibilă-inimoasă-săritoare-vrednică-neobosită-dârză, limpezea locul unde se afla” (p. 66). Cele nouă adjective legate prin cratimă (compunere prin alăturare, procedeu folosit de mai multe ori de către autor) acoperă sensul primului adjectiv, incomparabilă, care o individualizează şi o ridică deasupra tuturor mamelor din lume.

         Tanti Mary: „Pe tanti Mary aşa o văd: fragilă, delicată, are o privire arzătoare şi o piele translucidă, de sfântă” (p. 99).

         Dan: „Înalt şi blajin, era bun cu mine. Îmi amintesc râsul lui: un râs limpede şi puternic, un râs de acelea care ţin lumea” (p. 8).

         Cel mai frumos portret, fizic şi moral, i-l face Danei. Am mai prezentat crâmpeie din acest portret, mai dăm şi aici: „Poartă o rochie scurtă, răspândeşte o boare răcoroasă, seamănă cu o caisă pârguită şi înmiresmată. […] anii scurşi au spălat-o de tot ce era tulbure în alcătuirea ei, astăzi e limpede, are consistenţa luminii. Pare o perdea de borangic pe care razele lunii, tot trecând prin ea, au subţiat-o şi au topit-o până s-au făcut firele de borangic tot raze” (pp. 145-146). În acest citat, pentru a realiza portretul, alături de epitete, foloseşte puterea de sugestie a verbului, comparaţia şi sensul metaforic al întregii construcţii.

         Şi exemple s-ar mai putea da.

         Naraţiunea şi descrierea sunt presărate cu figuri de stil de o rară frumuseţe şi noutate, nici prea multe, ca să supere, nici prea puţine, ca să le simţi lipsa, ci câte sunt necesare ca să ridice valoarea artistică a acestei opere literare a scriitorului îndrăgostit de „smirna cuvintelor” (Gabriela Gheorghişor). Alături de epitete şi comparaţii, apar metafore, hiperbole şi enumeraţii. Cultivă chiar cu predilecţie enumeraţia. Transcriem câteva exemple, luate la întâmplare din cele scoase, care ne impresionează prin noutate, prin curajul cu care se asociază cuvintele pentru a căpăta înţelesuri noi:

         „Pentru noi o apă e ca un zid mare care ne desparte de lume, ne-nchide”(p.43). Iată o apă care se ridică pe verticală, asemenea unui zid!! E un paradox folosit cu efect artistic.

         „Tovarăşul Bodolicu era o persoană onomatopeică, o făptură interjecţională şi monosilabică. Mda, bă, , hai, nu, ho, cam aşa se exprima el” (p. 50). Pe cât sunt de neaşteptate aceste asocieri de cuvinte, pe atât sunt de expresive!  

         „… mama a observat că sorb poveştile ca pe apă, că le respir ca pe aer” (p. 53).

         „viaţa e o casă cu acoperişul spart” (p. 54).

         „este o zi cu multă lumină, lumina e vie, inundă cadrul” (p. 65). Epitet şi personificare.

         „mama se aplecă spre mine, râde tânără, are chipul în raze” (p. 65).

         „fără el rămân gol, ca o bisericuţă…” (p. 88).

         „ţinuturile scunde, nămoloase, mlăştinoase, întunecate…” (p. 89). Epitet-imagine multiplu.

         „strada se dovedea a fi, deodată, ca un râu cu nenumărate meandre” (p.100).

          [Emoţii] “se nasc în inimă şi se înalţă din ea ca aburul din pământul negru şi rece sub bătaia soarelui” (p. 127).

         [Emoţiile] “provoacă ele acolo, în adând, seisme şi zidirea lăuntrică se zguduie si se năruie sub mişcarea tectonică” (p. 128).

         “Am sinţit cum mă izbeşte în piept libertatea, aşa cum te loveşte, la mare, valul şi te doboară” (p.130).  

         „viaţa mi s-a părut deodată indestructibil-indestructibil de frumoasă, un fluviu în care merită să înoţi până la capăt” (p. 130). Un neologism repetat (indestructivil) realizează un superlativ absolut mult mai expresiv decât superlativul absolut obişnuit (foarte frumoasă). Iar comparaţia care înceheie construcţia are şi valoare de hiperbolă, dând construcţiei un sens puţin obişnuit.

         „Atunci mă despărţeam de corpul precar-obosit-greoi-îmbătrânit” (p. 131). O altă construcţie similară cu cea despre care am pomenit mai sus. Şi mai sunt.

         „Inima mea este o cămilă care ţine în spate cu încântare, cu uşurinţă şi cu naivitate lumea” (p.147). Ce frumos!

         „mă simt cauza acestui univers iluminat, mă simt pământul din care totul mistic rodeşte”.

         „orăşel străin-indescifrabil” (p. 151). Din nou procedeul alăturării, de data aceasta dintre un cuvânt din fondul principal de cuvinte şi un neologism, specific lui Gabriel Chifu.

         Şi exemple s-ar mai putea da, dar mă opresc aici.

                                                                     *

         Oricine citeşte cartea – în treacăt fie spus, cartea se citeşte cu o uşurinţă uimitoare – ,îşi poate lesne da seama că aceste simboluri ale culorilor, consemnate mai sus, pot fi susţinute cu exemple de netăgăduit din textul romanului. Las pe cititori să-şi dea singuri seama şi să judece dacă am dreptate sau nu. Subliniez însă încă o dată faptul că aceste culori realizează un mozaic de excepţie, aşa cum este şi cartea lui Gabriel Chifu. Şi nu o spun numai eu, ci şi cele opt personalităţi, în frunte cu d-l Nicolae Manolescu, care judecă cu mai multă abilitate decât mine o operă literară. Am încercat să spun şi eu ceva despre carte. Puteţi fi de acord sau nu. Un lucru este esenţial: citiţi cartea, căci merită, şi adresaţi cuvinte de laudă autorului ei, care asemenea marelui Arghezi a reuşit ca „printr-o ureche de ac” să strecoare „pe un fir de aţă”:

 

                                            „Micşorata, subţiata şi nepipăita viaţă

                                            Până-n mâna, cititorule, a dumitale.

                                            Măcar câteva crâmpeie,

                                            Măcar o ţandără de curcubeie,

                                            Măcar niţică scamă de zare,

                                            Niţică nevinovăţie, niţică depărtare.”

                                                                    (Tudor Arghezi, Cuvânt)

 

Published in: on 7 Mai 2012 at 10:08 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/05/07/grigore-m-croitoru-gabriel-chifu-scrie-un-roman-mozaic-iii/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: