Grigore M. CROITORU: Gabriel CHIFU scrie un roman mozaic (II)

(urmare)

         Şi acum, voi încerca să conving pe oricine se îndoieşte de afirmaţiile mele, aruncând o privire şi disecând cartea.

         Tema romanului: lumea autorului din momentul naşterii şi până în momentul în care termină romanul, cu oameni şi locuri, cu întâmplări, cu emoţii şi sentimente, reflecţii şi comportamente, o lume pe care scriitorul o numeşte „năstruşnică”, dar pe care el o face năstruşnică prin calitatea deosebită a scriiturii.

         Se desprind şi o serie de „teme personale”, cum le numeşte Raluca Dună: tema morală, căutarea şi salvarea sinelui, prin descoperirea Dumnezeirii, a acelui Dumnezeu care se află în noi înşine, în sufletul-memorie.

         Ideea centrală care se desprinde din carte este cea referitoare la trecerea prin viaţă: prin viaţă trebuie să treci, prin viaţă poţi trece, prin viaţă nu trebuie să treci oricum, ci urmărind să ajungi undeva oricâte ostacole va trebui să treci, prin viaţă treci muncind, visând, iubind. Ce însemnă iubirea, ce a însemnat, de fapt, pentru el iubirea ne convinge în fragmentul Astăzi are consistenţa luminii. Vorbind despre Dana, zice: „O aseamăn cu un râu care curge pe sub pământ şi apoi izbucneşte tulburător la vedere. Aşa e. Am văzut flori care înfloresc şi pomi care rodesc de două ori în acelaşi an, dar până la ea n-am crezut că oamenilor li se poate întâmpla. Ea, vădit, în loc să îmbătrânească, prin iubire, în aceeaşi viaţă, a-ntinerit încă o dată, izbitor.

         Ah, păşesc în această dragoste ca printr-un câmp verde într-o dimineaţă de mai” (p. 146). 

         Numai citind acest scurt pasaj, simţim lumina, măreţia, energia, bucuria, iubirea, tinereţea şi, bineînţeles, culorile potrivite pentru a le reda.  

         Conţinutul. Cele 58 de fragmente din „năstruşnica istorie a lumii lui Gabriel Chifu” îl au în centrul lor, cele mai multe, pe autor, care este şi personajul principal al întâmplărilor. Vom lua în discuţie câteva.

         Din primul fragment intitulat Locuinţe cu chirie aflăm când şi unde s-a născut, precum şi postura de „chiriaş grăbit”, mereu pe picior de ducă, mereu schimbând  decorul ca şi protagonistul din cunoscuta baladă a lui George Topârceanu: „Eu sunt chiriaş trecător, / În scurtul popas al vieţii / Vreau multe schimbări de decor”, căci „M-a dus pretutindeni puterea / Aceluiaşi tainic resort. / C-aşa mi-e viaţa – o goană, / Şi astfel durerile trec…” (G. Topârceanu, Balada chiriaşului grăbit).

         Fragmentul Familia Popescu din Calafat merită să fie amintit pentru valoarea lui sentimentală: de aici i-a rămas gustul raiului pe pământ sub două chipuri: 1. cireşul cu fructe fără seamăn – „uriaşe, de un roşu brun, pietroase, dulci, cărnoase” (predilecţie pentru epitetul multiplu), şi 2. avea casa plină de cărţi „păstrând în ele poveştile ca pe nişte comori”. Se înţelege că avea acees neîngrădit la ele.

         Adăugăm noi al treilea chip, chipul Monicăi, despre care zice: „Frumuseţea ei îmi dădea ameţeli. Când păşea pe stradă, trupul său făcea aerul să vibreze într-un fel nemaintâlnit, muzical. Mergeam în urma ei şi ascultam melodiile lăsate de trupul său, le ascultam ca la radio” (p. 9). Şi era numai în clasa I cel ca va deveni autorul acestor rânduri!

         Pentru cei care n-au apucat vremurile acelea semnalăm fragmentul Sfârşitul anilor ‘50, începutul anilor ’60, deoarece la Calafat, ca peste tot în ţară, la sărbători, de 1Mai, de 23 August, de 7 Noiembrie, de 30 Decembrie, se scoteau fotografiile tovarăşilor, pe care le purtau copiii. Lui Chifu îi pica Chivu Stoica şi datorită potrivelii – Chivu – Chifu. El ieşea rău şi cu jocul „Ce e tatăl tău?”, tatăl său era avocat, şi-ar fi vrut să fie „un tată în rândul lumii, miliţian, sau şofer, sau tâmplar, sau mecanic-auto” (p. 11).

         Autorul are mereu în preajma îngerul său păzitor, dublura sa, ca o umbră, îl ajută, îndepărtând primejdiile. De multe ori se simte însă penibil, fiindcă îl obligă să treacă prin situaţiile prin care trece el, adică îl chinuieşte: îl pune să mintă, îl face să se-mbete, să înşele, să se noroiască (Îngerul, pp.12-13).

         Interesantă viziunea despre comunism. A plâns când a murit Gagarin, chiar când a murit Laika. La moartea lui Stalin n-a plâns că s-a născut cu un an mai târziu, dar a vărsat râuri de lacrimi când a murit tovarăşul Dej, pe bordura străzii, lângă părculeţ, cu Biţă, Gelu, Mircea, Mitică. Când a murit Ceauşescu, n-a mai plâns, se schimbase între timp, căci de prin 1975 nu mai era de trăit pe aici. Şi înşiră lipsurile pe care le îndurau neputincioşi oamenii: „Nu se găseau cafea, ciocolată, carne, conserve, ouă, unt, brânză, pâine, mezeluri, portocale, săpun, şampon, benzină, mere, roşii, făină, cartofi, prosoape, aţă, şerveţele, hărtie igienică, bere, chibrituri, vin, ţigări, pastă de dinţi, maieuri, ciorapi, cămăşi, pantofi, apă minerală, aparate de radio, hârtie de scris, cărţi, caiete, ceasuri, struguri, ceapă, lame de ras, cremă de ghete, scobitori, cerneală, covoare, creioane, muştar. Dacă mai dura mult, nu ar fi mai rămas de cumpărat, în galantare, decât o singură marfă (să ne înecăm cu ea, ar fi fost o moarte colectivă meritată!): pungi cu creveţi vietnamezi ori poate nici asta!” (p.15).

         Simţea că nu mai rezistă, mai vorbea şi-n public cum gândea, mai scăpa şi câte-o poezie cu subînţelesuri. Chiar i s-a publicat în Transilvania o astfel de poezie şi a trăit un timp cu spaima în suflet, căci colonelul Vâlceanu de la Securitate era cu ochii pe el. A venit decembrie 1989 şi a scăpat (Comunism, pp. 14-16).

         Vise şi închipuiri, tot felul de păsărele i-au zburat prin cap, pe care, cu timpul, le-a trecut în poezie. Totuşi, întreaga copilărie a aşteptat un ceas, dar n-a venit.

         Interesantă filosofie asupra corpului în dezvoltarea sa fizico-estetică, de la imaginea copilului de 2-3 ani până la imaginea de astăzi. Cât adevăr conţine ultima frază a acestui fragment: „Am avut comori, munţi de aur, acum trebuie să mă-nvăț cu puţin, cu sărăcia, cu bănuţul de alamă, cu mainimicul…” (Corpul, p. 25).

         Jocurile copilăriei ocupă conţinutul câtorva fragmente. Le poţi lua copiilor jocul? Înseamnă că îi condamni la alienare, la moarte. Dar de iubire, îl poţi lipsi pe om? Categoric, nu. Ea vine năvalnic, ca un fulger şi nu i te poţi împotrivi. Iată cât de convingător este păţitul Chivu: „Când am văzut-o, am tresărit. Mi s-apărut atât de frumoasă, atât de tânără şi de proaspătă că, dacă ai fi fost în deşert, l-ar fi făcut să înverzească pe loc. Şi avea atâta lumină în alcătuirea ei încât brusc am simţit nevoia, acolo, în biroul banal, s-o ating, s-o mângâi, s-o privesc cu lupa, s-a studiez în amănunt, căutând să-nţeleg cum funcţionează o asemenea minunăţie.

         Pe urmă, repede, s-a adeverit că eram ticluiţi, născociţi unul pentru altul. Mai rar asemenea magnetism, aşa potriveală, aşa plănuire. Dacă ne desfăcea cineva pe fiecare în fărâme şi ne recompunea altfel, punând unul lângă altul câte un crâmpei din mine şi cîte un crâmpei din ea, ne îngemănam imediat, ne lipeam, ne sudam, fuzionam, dovedindu-ne că ordinea adevărată a făpturilor noastre era aceasta: nu separat, ci laolaltă. E poate un clişeu, dar descrie precis situaţia” (Ticluiţi, născociţi unul pentru altul, pp. 29-30).

         În fragmentele cărţii sale, naratorul vine cu oameni din Calafat.

         Există câteva fragmente în care umorul bun, sănătos, chiar dacă uneori este impregnat de amărăciune, este la el acasă.

         Până va vizita Parisul, se mulţumeşte cu ieşiri la Cioroiaşi, la Craiova şi la Bucureşti, când se simte „un ales al îngerilor şi al zânelor”. Cât a durat drumul până la Bucureşti, avea impresia că i-au crescut aripi.

         Să-l urmărim în drumul spre Carlovivari: înarmat cu arcul cel nou cu trei săgeţi, paloşul din lemn cioplit de fratele său, şi-a pus merinde (o eugenie, un măr, trei prune) şi a pornit neînfricat . Le-a spus băieţilor, care au rămas cu gurile căscate, muţi de invidie, pentru că n-auziseră de locul ăsta. Se duce însă până la o cazemată şi se înapoiază spre seară. Copiii între timp se informaseră: Karlovy Vary este o localitate din Cehoslovacia şi acolo nu se merge pe jos.

         Umor găsim şi în fragmentele în care vorbeşte despre tovarăşul Bodolicu, despre luna cărţii la sate, despre Vinetu Dinamo.

         Câteva fragmente au în centrul lor chipurile unor oameni care i-au marcat viaţa. Iată câţiva: băieţii din Calafat, tovarăşii lui de joacă, familia Popescu, Nelu de la Cioroiaşi, nea Mitea, Călin, Moda, tanti Marioara, tanti Mary, Vasile Dumitrel etc.

         Nu lipsesc persoanele cele mai dragi din viaţa lui: mama, tata, Dana, Andrei şi Alexandru.

         Dana. Dana este axa în jurul căreia gravitează viaţa, dar mai ales dragostea cea mai pură, cea mai profundă, cea mai statornică, ea însăşi fiind animată de astfel de dragoste.

         Fragmentul Astăzi are consistenţa luminii te îndeamnă să-l reciteşti, să-l re-reciteşti până ţi se întipăresc pe scoarţă gândurile autorului: „Eu m-am părăsit de multe ori, Dana nu m-a părăsit niciodată. Ea a fost mereu cu mine, chiar şi atunci când nici eu nu mai eram cu mine. În repetate rînduri am plecat hai-hui, m-am rătăcit, am dormit în paturi străine, convins că am pierdut-o. Când m-am întors, am găsit-o neschimbată, alegând calea precum acul busolei” (p. 145)

         Portretul integral o să-l dăm în altă parte. Aici consemnăm iar acest citat memorabil: „O asemăn cu un râu care curge pe sub pământ şi apoi izbucneşte tulburător la vedere. Aşa e. Am văzut flori care înfloresc şi pomi care rodesc de două ori în acelaşi an, dar până la ea n-am crezut că şi oamenilor li se poate întâmpla. Ea, vădit, în loc să îmbătrânească, prin iubire, în aceeaşi viaţă, a-ntinerit încă o dată, izbitor” (146).

         Ca orice muritor, şi năstruşnicul Chifu este fulgerat de un fior rece – de sentimentul morţii, al sfârşitului implacabil. Acest sentiment apare de mai multe ori în roman, dar cel mai puternic exprimat în găsim în fragmentul Despre sfârşit: „Fiindcă acum moartea îmi este familiară, ea este teritoriul meu, o încerc, mă încearcă, întruna, deloc în glumă, serios. Aidoma unui râu umflat de ploi, s-a revărsat, ajunge până la mine, aici, în ţinutul îndepărtat unde mă credeam la adăpost, valurile sale îmi ating picioarele: o încerc, mă încearcă. E ca o patrie la frontiera căreia am ajuns, am viză, am viză pentru acest tărâm, întind paşaportul, trec, zăresc prima aşezare unde am să poposesc, fumul iese subţire pe hornuri, nu e nici noapte, nici zi, încep să mă acomodez cu locul, apoi mă înapoiez de unde am plecat şi iar revin şi tot aşa…” (p. 148).

         Te grăbeşti, Maestre! Ai mult, ehei! mult, până vei înceheia socotelile cu lumea asta. Ai uitat aşa de repede că ai un înger păzitor, care te urmează „ca o umbră”. Şi el ca şi matale este deosebit, nu are aripi albe, ci „argintii-cenuşii, ca de vultur” (p.12). O ai pe mereu iubitoarea şi tânăra Dana, îi ai pe Andrei şi Alexandru. Şi ne ai, Maestre, pe noi, cei mulţi, care îţi citim cărţile şi pe care ne încânţi cu frumuseţea lor. Ei, alungă-ţi aceste gânduri negre şi revino la ele când vei trece de o sută de ani! Atunci, şi nici atunci!…

         Să ne mai daţi, Maestre, câteva cărţi cel puţin la fel de valoroase ca aceasta, pe care nu întâmplător am numit-o un roman-mozaic. Aşa cum mozaicul este „pictură pentru eternitate”, romanul Fragmente din năstruşnica istorie a lumii… este unul pentru eternitate. Şi n-o spun doar eu. O fac şi cei opt – şi poate şi alţii – , mai bine decât mine.

(va continua)

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/05/06/grigore-m-croitoru-gabriel-chifu-si-romanul-mozaic-ii/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: