Grigore M. CROITORU: Gabriel CHIFU scrie un roman mozaic (I)

       În luna octombrie a anului trecut, scriitorul GABRIEL CHIFU a venit la Zalău pentru o lectură publică, prilej cu care l-am cunoscut, schimbând şi câteva vorbe, încurajat de faptul că, deşi mai tânăr ca mine cu 15 ani, am frecventat amândoi, la intervale diferite de timp, cursurile aceluiaşi liceu: pe vremea mea se numea „Colegiul Popular Nicolae Bălcescu”, actualmente se numeşte „Colegiul Naţional Carol I”, din Craiova.

         Întâlnirea cu o astfel de personalitate (poet, prozator dintre cei mai talentaţi, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, director executiv la cea mai prestigioasă revistă literară din ţară, România literară) este un privilegiu pe care nu numai că nu-l poţi rata, ci evenimentul merită să-l treci lângă cele mai scumpe, cele mai dragi, cele mai frumoase amintiri, întâmplări, fiinţe, lucruri din viaţa ta. Însă, la această întâlnire memorabilă am luat o carte, o carte a lui Gabriel Chifu, o carte cu titlu lung – Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită – ,sugestiv, adică lămuritor cu privire la conţinut. S-a născut, totuşi, o întrebare: de ce în mijlocul titlului este plasat numele autorului? Vine imediat un răspuns (mărturisesc că nu deschisesem cartea decât la pagina pe care autorul îmi scrisese autograful): păi, e simplu, ce ţi se pare aşa de complicat? Autorul scrie o carte autobiografică, povestind („de el povestită”) crâmpeie („fragmente”) din viaţa sa, fără să poată face abstracţie de lumea prin care trece („istorie a lumii”). Alt gând îl trage de mânecă pe acesta:

„Nu vezi, bă, că acolo scrie năstruşnica istorie a lumii?” Sensul lui năstruşnica, dacă nu poate fi pe deplin justificat din titlu, poate fi deductibil, dar ce faci cu istoria lumii? Cât? De unde? Până unde? Şi întrebările curg. Gândurile se învălmăşesc în cap ca o mişcare browniană.

         Am băgat cartea în geantă, amânând răspunsurile până când voi citi cartea.

         Am ajuns târziu acasă şi nu m-am apucat atunci de citit, dar a doua zi, dis-de dimineaţă, eram cu cartea în mână. Am citit-o repede, fără nicio pauză. Am pus-o apoi deoparte vreo două zile, ca să mi se limpezească gândurile şi am reluat lectura, de data aceasta o lectură sistematică, în urma căreia îi voi scrie autorului câteva rânduri de mulţumire pentru ceasurile de reală fericire provocată de această carte excepţională.

         Am luat hârtie şi pix şi mă pregăteam să scriu formula de adresare. Am făcut, inconştient, o mişcare. Cu mâna stângă am ridicat cartea şi am sprijinit-o pe cotor. Am văzut pe coperta IV un scris de universitar (nu ştiu de ce mie mi se pare că scrisul tuturor profesorilor universitari seamănă!), iar sub el un nume: NICOLAE MANOLESCU.

         Apoi am văzut şi celelalte nume care îşi spun părerile despre carte: Ştefan Agopian, Dan Cristea, Raluca Dună, Gabriel Dimisianu, Horia Gârbea, Gabriela Gheorghişor, Gheorghe Grigurcu. Cum să mai scrii, frate, ceva despre carte şi autorul ei, când există un blindaj asigurat de asemenea titani?! Este aproape o nebunie. Este ca şi când te-ai da cu capul de trunchiul unui stejar!

         Pe moment, am renunţat. Totuşi, pe măsură ce timpul trecea, mi se întărea convingerea că am ceva de spus, că această carte admirabilă eu am perceput-o şi altcumva, şi în alt mod, care, după părerea mea, merită cunoscut. De fapt, asta este soarta capodoperelor (cuvântul nu este exagerat!), se pretează la o mulţime de interpretări. Depinde din ce unghi le priveşti.

         Şi m-am hotărât. Iată câteva dintre părerile mele:

         Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită este roman, un roman autobiografic, descifrând cu uşurinţă caracteristicile speciei: creaţie epică, de întindere mare (155 p.), cu conţinut complex (vezi problematica cuprinsă de cele 58 de fragmente), care se desfăşoară de-a lungul unei anumite perioade (martie 1954, data naşterii autorului – vezi Locuinţe cu chirie, p.5 – şi momentul scrierii cărţii), angajează un număr mare de personaje (un singur personaj principal în toată cartea şi o mulţime de alt fel de personaje) şi presupune şi observaţie socială, şi analiză psihologică.

         Tehnica de construcţie a romanului este cea a mozaicului, după părerea mea, şi cred că nu greşesc dacă-l numesc roman-mozaic Nu vreau să născocesc o subspecie, dar sunt convins şi mă voi explica. Folosind cuvântul mozaic, nu m-am gândit nicidecum la ceea ce face, astăzi, fiecare ţăran care îşi construieşte o casă. Pe coridor, pe terasă, pe trepte, peste beton pune un strat de mozaic, un amestec de ciment cu praf de marmură, pe care îl freacă cu „ursul”, o maşinărie acţionată de un motor electric, prevăzută cu o piatră de polizor, şi rămâne o suprafaţa netedă, cu puncte albe, mai mari sau mai mici. Nu la aceste mozaicuri m-am gândit. M-a obligat cartea lui Gabriele Chifu, care este deosebită din toate punctele de vedere: tehnică a construcţie, realizare artistică, mod de a comunica cu cititorul, lumini şi umbre, care pot fi redate artistic prin culori. În acest moment, mi-a zburat gândul la mozaicurile artistice din antichitate.

         Reamintesc cunoscătorilor şi consemnez pentru cei mai puţin iniţiaţi că mozaicul este o tehnică care constă în asamblarea artistică a unor bucăţi mici (de obicei cuburi) de marmură, ceramică, sticlă, smalţ etc. care se lipesc între ele şi se fixează pe faţa materialului de construcţie (suport), printr-un liant de ciment sau mastic. Mozaicul este folosit pentru decorare în arhitectură (pereţi, pardoseli, bolţi, coloane etc.) în mobilier şi în giuvaergerie. Arta mozaicului este de origine orientală (Egipt, Persia). Ea a fost preluată de antichitatea greacă şi romană şi a înflorit în sec. al V-lea pe aria Imperiului bizantin, când pictura a fost înlocuită cu mozaicul („pictură pentru eternitate”). Cele mai cunoscute mozaicuri sunt cele din biserica San Vitale (circa anul 547), mausoleul Galla Placidia, bazilica San Apollinare din Ravenna (sec. al V-lea), biserica Sfânta Constanţa din Roma, Casa Faunului din Pompei, biserica Sfânta Sofia din Constantinopol (532-537). În epoca Renaşterii, arta mozaicului cunoaşte o mare înflorire prin înfiinţarea şcolilor de la Veneţia şi de la Roma (Apud: Dicţionar enciclopedic român, vol. 3, K – P, p. 434).

         Să revenim la romanul lui Gabriel Chifu. Este alcătuit din 58 de fragmente din năstruşnica istorie a lumii, fiecare purtând un titlu sugestiv şi constituind o mică bucată alcătuitoare a ansamblului artistic de o frumuseţe deosebită, pe care l-am numit roman-mozaic. El nu asamblează aceste fragmente în ordine cronologică, ci cum îi dictează locul unde se află, memoria, starea sufletească, inspiraţia. Interesează doar obiectul finit. Experienţa lui de viaţă, cultura, talentul, imaginaţia sa fecundă l-au ajutat să brodeze canavaua unui adevărat romanmozaic.

         Pe această ţesătură artistică, în centru, este plasat romancierul în patru ipostaze principale: copil mic, preadolescent, tânăr şi matur, sugestiv prezentat pe coperta IV prin fotografii:

         Autorul copil mic: „faţa mea semăna cu petala de english rose, aveam o buclă aurie, iar braţele, picioarele, delicate, erau numai rotunjimi catifelate” (p. 22); autorul copil preadolescent şi adolescent: este la vârsta jocului a primilor ani de şcoală, dar şi a retragerii  în singurătate (locuri preferate: la gară şi la tunuri). În toate anotimpurile, se juca cu toţi copiii orăşelului de la Dunăre. Iată o exclamaţie care exprimă cât se poate de bine ceea ce simţea autorul în aceste momente: „Ce vârtej strălucitor, ce fericire, parcă eram în caruselul din Paris, parcă eram în hotelul de şapte stele din Dubai, parcă eram în sânul lui Avram, unde, de fapt, n-am fost niciodată” (p. 28); autorul pe la 17 ani şi în tinereţe: era mândru de corpul său (nu zic că s-a îndrăgostit de sine, deşi se admira în oglindă, asemeni unui personaj din mitologia greacă, Narcis, în oglinda apei, că s-ar putea ca Maestrul Alex Ştefănescu să-l acuze de narcisism! Glumesc, Maeştrilor!): „Corpul meu este atât de preţios! El mă ţine legat de pământ, de mare, de cer, de vânt, de lumină, iar în clipele când fac dragoste se produce minunata alchimie şi toate legăturile invizibile  ajung deodată la vedere, devin deodată vizibile toate cablurile acestea nevăzute prin care mă încarc cu suprema, cosmica electricitate de natură subtilă” (pp.24-25); şi autorul la vârsta când scrie romanul şi realizează acest mozaic: „Am albit pe la tâmple, am riduri, dantura mi-e proastă, am făcut burtă, pielea mi-e ostenită, lăsată şi încheieturile mă dor. Corpul meu a adunat oboseală, rutină, toxine, înfrângeri. Corp repede trecător, corp repede trecător, corp repede trecător: bisericuţă însingurată-n câmpie, îngropată-n ierburi, ruinându-se tăcută, încet” (p.25).

         Năstruşnica lume a lui Gabriel Chifu, întreaga paletă de trăiri sufleteşti ale autorului, naratorului, personajului principal pot fi redate coloristic folosind întregul cerc cromatic al lui Johannes Itten: culori primare (roşu, galben şi albastru), numite şi fundamentale sau de bază; culori binare de gradul I (oranj, verde, violet), culori binare de gradul II; culori calde (galben, oranj, roşu) şi culori reci (albastru, verde, violet).

         Luând în seamă simbolistica culorilor, vom vedea că este în deplin acord cu ceea ce exprimă textul:

         Galbenul simbolizează soare, lumină, măreţie, exprimă inteligenţă, stimulează gândirea creatoare, dar şi gelozia, invidia, primejdia, neîncrederea;

         Oranjul simbolizează văpaia soarelui, energia, bucuria, căldura, fructe şi cereale coapte. Oranjul roşcat exprimă încordarea şi febrilitatea;

         Roşul simbolizează focul, pasiunea, iubirea, lupta, dinamica, revoluţia, puterea, înalta preţuire. Roşul înflăcărat exaltă, încurajează; roşul-oranj exprimă pasiune, agitaţie, perseverenţă. Pe de altă parte, simbolizează furia, lupta permanentă;

         Albastrul semnifică infinitul, atmosfera, apa, cerul. Albastrul pur predispune la reflecţie, la o mare forţă de gândire, iar albastrul tulburat provoacă frică de necunoscut. Pe de altă parte, semnifică nostalgia, răceala, credinţa;

         Verdele semnifică linişte, natură, tinereţe, vegetaţie, siguranţa, refugiul şi speranţa. Verde-galben exprimă bucurie, tinereţe; verde-albastru predispune la activitate intensă;

         Violetul întristează. Violetul, spre deosebire de roşu, exprimă iubire platonică, sfiiciune; violetul-albăstrui exprimă sinceritate, consecvenţă;   

         Indigo simbolizează răceala, gheaţa, apa, rigiditatea.

         Toate aceste simboluri, toate aceste semnificaţii oricine le poate desprinde fără eforturi din cuprinsul cărţii.

(va urma)

Published in: on 6 Mai 2012 at 10:01 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/05/06/grigore-m-croitoru-gabriel-chifu-scrie-un-roman-mozaic/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: