Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (8): Primul nostru milionar

   Prin 90, imediat după revoluţie, eram tabula rasa despre felul cum trebuie să arate şi să se comporte un milionar.

   Pe Inos îl cunoşteam deja cu câţiva ani înainte de 90. Venea la chermezele organizate de sculptorul Doru, în atelierul lui, de pe Dostoievski. Inos nu bea deloc şi avea ceea ce se numeşte o răceală, o distanţă faţă de ceilalţi.

   Peste nici două luni de la revoluţie, se aude despre el că devenise milionar.

    Ce-am zis cu toţii?

 – Nu ne miră deloc! Păi da, desigur, numai un om calculat, matematică până în vîrful degetelor,  poate strânge bani la dimensiuni astronomice, şi, mai ales,  să-i ţină  strâns în laţ.  Noi, cum avem un leu în buzunar, ne zboară!

După cele două luni de acumulare, Inos îşi făcu iar apariţia la atelierul lui Doru.

   Şi aici intervine neştiinţa noastră. Lipsa de comparaţie. Ca milionar, om deosebit, trebuia să fie respectat, pus în evidenţă.

   Pe lângă o bancă de lemn, câteva scaune, Doru mai avea în atelier un fotoliu. Râdeam de fotoliu, pentru că la mărimea şi greutatea lui, ziceam că provine din Uniunea Sovietică şi a putut fi adus numai cu un tanc. Cinci oameni ne-am chinuit să târşim fotoliul din colţul atelierului până în mijlocul lui. Cu Inos în mijlocul încăperii, aşezat ca un bazileu pe tron, chermeza s-a pleoştit. În zece minute eram rigizi, convenţionali.

 Nu m-am mai dus.

   L-am văzut apoi pe stradă. Cu trei secretari, ori bodyguarzi. Îl urmau la trei metri în spate. O distanţă ce reflecta mărimea respectului care trebuia să-i fie acordat. Se opri, bucuros că mă  vede. Am încercat o reverenţă în faţa lui. O luă ca pe ceva firesc, ţinea de etichetă, aşa se procedează în faţa unui milionar.

   N-a fost nici o surpriză pentru noi, parcă mergea pe nişte drumuri bătătorite, aprobate de prejudecăţile, de închipuirile noastre, ne venea în întâmpinare, când a cumpărat rezervorul dezafectat  de apă, turnul de beton, înalt de 50 de metri, ce domina Cartierul Gării, înfipt deasupra lui, pe coama dealului Rotund. Unde să locuiască un milionar, dacă nu într-un punct stategic, din care se vedea, ca într-un pahar, întreg oraşul, numai să-l duci la gură şi să-l sorbi?

   Au apărut în jurul turnului de apă, schele, iar rezervorul propriu-zis din vârful turnului, sferic, a fost transformat într-un spaţiu de locuit, cu gemuleţe pe toată circumferinţa lui. De jos, de la baza turnului, se ajungea la sferă cu un lift montat de o firmă străină, prima care venise în oraş. Am rămas cu toţii mască, pentru că lucrătorii ei aveau salopete verzi, nu albastre, şi aici am avut cu toţii un moment de îndoială, de îndoială generală. Dacă pot fi şi salopete verzi, ce alte surprize ne mai pot furniza străinii?!

   Odată locuinţa lui Inos dată în folosinţă, foarte multă lume necăjită îşi făcu drum pe dealul Rotund, o lume necăjită dar calmă, ce ştia să se ordoneze într-o coadă care nu deranja, răbdătoare şi tăcută, venită pentru donaţii umanitare. Pe uşa liftului de la baza turnului, apăru o tăbliţă pe care scria „Lift defect”. Lângă lift, mai era o uşă, metalică, ce avea un lacăt pe ea cât toate zilele. Dacă uşa metalică ar fi fost deschisă, ajungeai la nişte scări înguste. Scările acestea urcau în spirală către sferă, şi erau  gândite pentru muncitorii care trebuiau să întreţină şi să repare instalaţiile rezervorului de apă. Şi pe uşa metalică de lângă uşa liftului, apăru o tăbliţă. „Folosiţi liftul”.

    Prins în sfera de sus, Inos apelă la un elicopter să-i aducă cele necesare traiului. Auzeam elicopterul noaptea, cum boncăneşte, deranjând tot cerul de peste oraş. Multă lume ieşea în pijamale pe stradă, turnul de apă era vizibil din toate unghiurile oraşului, şi lumea aceea gură cască, asista la o cascadorie, lansarea unei scări din elicopter, pe care apoi, cobora un omuleţ cu o plasă de cumpărături, să i-o deie lui Inos printr-un gemuleţ.

    Brusc, peste vreo două săptămâni, nu se mai văzu şi auzi elicopterul. Se destrămă şi coada de asistaţi sociali. Şi de-atunci nu l-am mai văzut pe Inos. Nici n-am auzit de el.

   Abia peste câţiva ani a apărut la noi în oraş un milionar străin. Stukemberg. Cumpără fabrica  „Flacăra”. Umbla în pantaloni scurţi, şlapi, mânca mici în grădina Boema şi avea la 70 de ani, două translatoare tinere cu el, tot timpul. Nimeni, absolut nimeni nu s-a apropiat de el să-i ceară un ban. Şi dacă am fi trăit o sută de ani, nu ne-am fi închipuit că aşa arată un milionar de dincolo. Îl vedeam şi mai inabordabil decât pe Inos al nostru. Că locuieşte pe un vârf de munte. Îmbrăcat din cap până în picioare în alb. Şi cureaua de la ceasul de cristal îi era albă.

   Imaginaţia noastră încasa pumni grei peste bot. O pregăteam pentru momentul adevărului, când i-am reproşat că pentru ea am făcut revoluţia. Şi ne-a dezamăgit. Crunt. Nu despre milionari. Despre viaţă, în general.

Published in: on 23 Aprilie 2012 at 9:37 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/04/23/proza-lucian-pop-amintiri-devreme-primul-nostru-milionar/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: