Proză: Leon Iosif GRAPINI: Substituirea (2)

(urmare)

            Omul păşeşte rar, cu străduinţă, prin zăpada vârtoasă, ridicându-şi picioarele cu greutate, uneori fiind nevoit să se ajute cu braţele pentru a-şi scoate ţurloaiele din omătul gros, aşternut din abundenţă pe obrazul pământului, alteori văzându-se obligat să se oprească şi să se rezeme de trunchiul unui măr sau prun, spre a-şi trage suflul şi a-şi reface forţele necesare urcuşului. Cum se termină grădina, poala dealului începe domoală, ca mai apoi să o ia pieziş, îngreunând suişul şi solicitând eforturi susţinute călătorului. Înaintând prin beznă, sub bătaia rece a vântului ce bulversează dansul fulgilor de nea, bărbatul urmează o cărăruie imaginară, cunoscută din trecerile-i repetate de-a lungul vieţii peste dealul dezgolit, presărat pe alocuri cu pruni şi meri pădureţi, rămăşiţe ale unei livezi întinse, defrişate cu multă vreme în urmă, din mândreţea şi bogăţia ei rămânând câţiva pomi sălbăticiţi, spre a aminti lumii că versantul a fost cândva o vastă şi rodnică livadă. În jur, doar noapte neagră, mută şi rece, o ninsoare spornică, haotică şi stăruitoare, o linişte bizară, tainică şi nemiloasă, niciun lătrat de câine, niciun ţipăt înfricoşător de cucuvea, niciun urlet lugubru de lup înfometat, niciun strigăt de copil speriat de coşmaruri nu biciuieşte tăcerea atotstăpânitoare şi stranie. Mai are de făcut o ultimă sforţare şi e pe culme, îşi strânge în jurul taliei pieptarul, încercând să nu risipească bruma de căldură degajată de trupul înfrigurat, păşeşte anevoie prin neaua ce creşte neostenit sub năvala fulgilor grăbiţi să-şi găsească odihna de pe urmă, încă un pas, doi şi, gata, ajunge sus. Odată ajuns pe spinarea dealului, se produce un fapt ce-l sperie şi-l încântă, totodată, se face brusc lumină, ca şi cum cineva cu tăişul unei săbii uriaşe ar despica de jur-împrejur întunericul, înlăturând un calup rotund de beznă, în faţă se deschide un spaţiu în interiorul căruia strălucirea lunii capătă puterea soarelui, învăluind pământul acestui cerc într-o zare lăptoasă, bogată, dar rece, şi îndepărtând cea mai mică umbră. El intră în acest ţarc ca şi cum ar pătrunde din negura de afară într-o odaie puternic luminată, ca şi cum ar ieşi din întunecimea unei ape la suprafaţa ei însorită, minunându-se şi înfricoşându-se în acelaşi timp, face câţiva paşi, apoi se opreşte locului, mirat şi înspăimântat. De jur-împrejur, din zăpadă până în tăria cerului, întunericul se înalţă ca un perete de sticlă dat cu catran, delimitând un stâlp de lumină ce înghite înlăuntrul său o bună parte din pădurea de la răsărit, panta piezişă şi, ulterior, domoală a dealului dinspre lac, lacul, smârcurile din jur, o mică porţiune din drumeagul ce leagă satul de localitatea învecinată, aflată la miazănoapte, mult dincolo de peretele de smoală, toate acestea, acoperite de zăpada strălucitoare şi învăluite în acea lumină albă şi rece. Deşi e frig, trupul bărbatului se încălzeşte treptat, o căldură înăbuşitoare îl cuprinde din tălpi până în creştetul capului, încât simte nevoia de a se descotorosi de haine, îşi dă jos pieptarul şi îşi descheie nasturii de la gât ai cămeşii din pânză de cânepă. Abia acum îi vine în minte finalul visului, pe care nu a reuşit în niciun chip să şi-l amintească, şi ştie cu siguranţă că brazda din vis a fost trasă până lângă puţul adânc, fără fund, ce ţine loc de fântână cu apă de băut pentru trecători, puţ lângă care, dacă priveşte mai cu aspreală şi cu interes mărit, vede o pată neagră, singura formă neacoperită de ninsoare, şi, dacă îşi iuţeşte şi mai mult uitătura, forţând-o să înţeleagă ce anume închipuie acea mică ridicătură de pe malul lacului, descoperă, nu fără uimire, că e spatele şi ceafa unui bărbat îmbrăcat în bundă şi aşezat la odihnă pe o buturugă. Nu-i poate vedea faţa, dar simte că străinul îl aşteaptă, acest simţământ îl străbate ca o fulgerare, făcându-l să se cutremure, da, totul se sfârşeşte aici, în acest stâlp de lumină, femeia şi pruncii au rămas în urmă, în negura vieţii, iar el a ajuns aici, în lumina morţii. Cine o fi necunoscutul din marginea lacului e întrebarea ce-i aţâţă curiozitatea şi-i pune în mişcare picioarele, numai apropiindu-se şi văzându-i chipul va găsi un răspuns, aşa că, eliberat de boală, de friguri şi regrete, se îndreaptă aţă spre locul cu pricina, păşind, fără să-şi dea seama, pe deasupra zăpezii. Când mai are de făcut câţiva paşi doar şi este pe punctul de a da bineţe, persoana necunoscută se ridică în picioare, îşi aranjează bunda şi se întoarce cu faţa spre el, înlemnindu-l.

 

*

           

Intră în casă, îi spune femeii fratele său, nu mai vărsa lacrimi, du-te şi vezi de copii, eu o iau din loc, poate nu a îngheţat cu totul, o mai fi având o fărâmă de viaţă în el, alerg cât pot de iute, numai nu te vrednici a plânge, te-a prinde boala de supărare, şi asta ar mai lipsi, intră în casă, eu am fugit.

            Pe cerul marmorat al dimineţii, trei ciori îşi întind aripile într-un zbor liniar, trecând pe deasupra satului îngropat în zăpadă. Ninsoarea a încetat, vântul nu bate, împrejurul, trezit din somn, îşi dezmorţeşte încheieturile înţepenite de frigul nopţii.

            Femeia intră în odaie şi se apucă să facă focul, ia vătraiul şi împrăştie cenuşa alburie şi tăciunii stinşi, eliberând grătarul, aşază paie şi surcele şi le aprinde, flacăra palidă înghiţind pai după pai şi surcea după surcea, apoi se apropie de patul copiilor, netreziţi, îi înveleşte cu cerga şi îi sărută pe frunte, lăcrimând.

            Nimeni nu l-a oprit să-şi urmeze ursita, gândeşte ea, stând lipită cu spatele de trunchiul cald încă al cuptorului, eu, biata de mine, toropită de durere, de chin şi de somn, am adormit cu capul pe masă, fratele meu s-a dus acasă când s-o fi dus, iar el s-a ridicat din pat pe furiş şi a luat-o pe urma visului, cine ştie dacă mai trăieşte ori ba, aşa beteag şi pe gerul ăsta nu-i cum să fi rămas în viaţă. Îşi lasă basmaua să-i cadă pe umeri, îşi petrece degetele prin părul mătăsos, înlocuind cu mişcări repetate pieptănătura de dimineaţa, îşi acoperă capul cu năframa, înnodându-i colţurile sub bărbie, ia găleata de tablă de după uşă, iese în tindă şi, de-acolo, în curte, îndreptându-se spre portiţă, când simte că ceva o strânge de spate, se opreşte locului şi întoarce doar capul, înfricoşată, privind în lungul grădinii.

            Prin zăpadă, cu paşi siguri şi hotărâţi, se apropie bărbatul ei, vine direct spre ea, surâzând, chipul lui, mâncat de boală până aseară, plezneşte de sănătate, ba chiar mai mult, pare întinerit, iar privirea tăioasă şi sfredelitoare de această dată este străbătută de o lumină stranie ce-i împrumută reflexe îngheţate, nefireşti.

            Privindu-l, femeia îşi simte inima străpunsă de un sloi de gheaţă şi, adunându-şi puterile, scoate un ţipăt ascuţit ce sfarmă liniştea proaspetei dimineţi.

 sfârșit

Published in: on 20 Aprilie 2012 at 6:32 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/04/20/proza-leon-iosif-grapini-substituirea-2/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: