Proză: Leon Iosif GRAPINI: Substituirea (1)

Nu, publicarea în serial a romanului (meu) BOKIA nu înseamnă sistarea celorlalte postări de proză. Iată dovada – în două părți – pe care talentul de povestitor al domnului Leon Iosif GRAPINI mi-o prilejuiește (O.P.) 

Lui Pavel Dan

            Întunericul se ia la trântă cu ninsoarea, disputa, care să pună mai grabnic stăpânire pe întinderea cerului şi a pământului, o luptă din încleştarea căreia pierde teren nimeni altul decât cuprinsul, înghesuit şi strâmtorat fiind într-o întunecime oarbă precum adâncul unei ape tulburi, nămoloase.

            Împins afară de gândul încolţit în urma visului avut în somnul scurt şi răscolitor de peste zi şi crescut în mintea sa precum o buruiană greu de smuls din ţelină, omul păşeşte cu anevoie prin omătul gros, zdrobindu-i moliciunea şi prospeţimea sub talpa piciorului, răzbătând greu prin stratul aşternut mai bine de un cot pe pielea îngheţată a gliei. Merge pe bâjbâite, smoala nopţii şi înghesuiala haotică a fulgilor de nea îi chinuiesc ochii, a căror putere de pătrundere în beznă s-a vlăguit până la epuizare, însă, în ciuda vitregiilor nocturne, înaintarea lui e sigură, e un fel de a spune, că urmele sale, asemenea unor scorburi înguste şi adânci, aşternute în zig-zag, dovedesc un mers de om cu mintea tulburată de viciul băuturii. Dar el se clatină nu din această pricină, ci din cauza bolii, o boală ce s-a cuibărit ca un şarpe în trupul său, înveninându-i vintrele, ca un vierme într-un măr, rozându-l şi măcinându-l pe dinăuntru. Să tot fie şase săptămâni de când a căzut la pat, a slăbit şi s-a împuţinat zi după zi de n-a rămas din bradul falnic ce era decât un ciot putregăios, ochii i s-au retras în orbite, ca nişte pui ascunşi în fundul cuibului la trecerea şoimului flămând, şi i s-au înroşit precum jarul viu din sobă, pielea feţei, cândva sănătoasă, arsă de soare, s-a făcut albă şi străvezie, înfăţişând o pânză de vinişoare sângerii şi fine ca firul de păianjen, buzele subţiate şi răstignite pe maxilare au îmbrăcat culoarea pământie, carnea trupului i-a scăzut de a rămas doar pielea şi osul din el.

             Până a se hotărî să plece a bolit în capul patului, înfofolit în bundă, cu căciula pe ţeastă şi acoperit cu cergi şi plăpumi care, cu toată folosinţa şi cu rostul lor, nu reuşeau să răpună frigul din oase, un frig venit dinlăuntrul său, că în odaie, deşi nu te năduşeai de cald, răcoare nu era nici măcar pe timp de noapte, soba, încărcată în permanenţă cu paie şi cu lemne, nu făcea ochi mort, era prezentă la datorie. Nevasta lui, după ce l-a doftoricit cu leacuri băbeşti, cunoscute de la bătrânele meştere ale satului, văzând că zilele trec, iar boala îşi vede mai departe de treaba ei, a chemat doctorul, acesta, după ce şi-a consumat şi priceperea, şi medicamentele, s-a dat bătut, în faţa morţii cu toţii suntem neputincioşi, a fost, spre spaima şi deznădejdea consoartei, concluzia sa finală. Dar femeia avea de crescut doi copii, de lucrat pământul de primăvara devreme până toamna târziu, de îngrijit animalele din bătătură, de răzbit cu vecinii hrăpăreţi şi vicleni, de trăit într-o lume potrivnică, în care ura şi invidia fac front comun spre a-i înfrânge voinţa şi a o arunca în colbul ruşinii, aşa că, de una singură nu avea cum să izbutească a lua taurul vieţii de coarne, prin urmare, boala bărbatului nu se putea stinge prin moarte, trebuia găsită vindecarea. Când nu ajută doctorul şi leacurile, e de folos preotul şi rugăciunea, ca atare a dat slujbe la biserici şi mănăstiri, i s-a citit bolnavului pe cap din Sfânta Scriptură, i-a făcut rugă, ea şi cu trei copile nevinovate, cu masa întoarsă, cu lumânări aprinse în talpa picioarelor de lemn, cu mătănii şi citit cu voce tare din cărţile sfinte la fiecare colţ şi latură de masă, fără urmări însă, omul se prăpădea cu zile, dar nădejdea ei încă nu, a cerut sfatul babelor a căror cunoaştere într-ale farmecelor nu poate fi pusă nicicum sub semnul îndoielii, i-a descântat în pământ şi la nouă femei cu apă de la nouă izvoare, dar toate acestea, doftorii, rugi şi descântece, după cum limpede se vede, au fost în zadar.

            Totul a început în ziua când s-a întors din pădure ud până în măduva oaselor de-l puteai stoarce ca pe o cămaşă scoasă din apă, a plecat dimineaţa, pe o ploaie măruntă şi rece, la munte, să dea gata până seara un car de buşteni, era în noiembrie, luna trecută, după ploaia cernută ce n-a contenit cât e ziua de lungă, ziceai că-i toamnă, după cerul bolovănit de nori şi îmbâcsit de pâclă şi după frigul ce-ţi tăia faţa şi mâinile, credeai că iarna e sosită gata, pe astfel de vreme a lucrat cu ţapina, cu joagărul şi cu securea, de la răsărit până la apus, Vai, bărbate, l-a întâmpinat soţia la întoarcere, ajutându-l să deshame caii daţi în foc de trudă şi de ploaie, amu ţi-ai găsit să faci tu lemne, o să dea boala în tine de nu-i fi bun de nimica zile în şir. Parcă a avut gura drăcuită, că el s-a trezit în tăria nopţii cu o durere de cap de parcă cineva i l-ar fi strâns într-o menghină, simţea un cuţit înfipt la rădăcina sprâncenelor şi un vânt rece şerpuindu-i în lungul spinării, iar ochii şi nasul se eliberau necurmat de scursorile trupului, nici fierturile băute sau inhalate şi nici pietrele înfierbântate, lipite de tălpi şi de coapse, nu l-au scăpat de dureri şi de friguri, cum nu l-au scăpat toate găselniţele omului, leacuri, rugăciuni şi descântece. A căzut la pat şi acolo şi-a dus amărâtul şi chinuitul trai până în noaptea asta, noapte în care s-a hotărât să dea curs visului avut în somnul de peste zi, un somn adânc precum o moarte. Se făcea că mamă-sa, trecută în lumea drepţilor cu mult timp în urmă, a venit la ei în vizită, s-a trezit cu ea în capul mesei, cu faţa în palme şi cu coatele înfipte în tăblie, privind oblu la uşa sobei, prin orificiile căreia văpăile focului desenau forme nedesluşite pe duşumeaua murdară, era îmbrăcată în alb, contrar obiceiului şi tradiţiei, nicio femeie bătrână nu cutează a se înveşmânta astfel, decât în culori mohorâte şi cernite, Cum de te-ai înţolit aşa, mamă, a întrebat-o el, ridicându-se în capul oaselor, Lasă asta, mai bine m-ai întreba cu ce temei am venit la tine, i-a răspuns femeia, nedezlipindu-şi ochii de pe uşiţa sobei. Abia atunci a observat că în odaie nu erau decât ei doi, nevasta şi copiii fiind pe-afară, Am venit să-ţi spun ce ai de făcut, a continuat bătrâna cu glas liniştit, scăzut, ce părea să nu tulbure liniştea încăperii, ca şi cum vorbele şi-ar fi răsturnat clinchetul şi înţelesul doar în mintea lui, să-ţi spun ce ai de împlinit, dragul mamii, trebuie cât mai grabnic să te duci la lacul din pădure, e acolo fântâna cea adâncă, puţul fără fund, cum îi cunoscut, şi să-ţi ridici casă nouă deasupra lui, în care să te muţi de unul singur, nevasta şi copiii trebuie să rămână în hruba de-aici, Dar cum poţi, mamă, să-mi ceri una ca asta, o întrerupe bolnavul, cum să locuiesc fără ei, ce vor zice sătenii, şi-a lăsat muierea şi pruncii în locuinţa veche, iar el şi-a ridicat alta nouă, pe marginea lacului, Nu te necăji, sătenii din lumea ta şi a mea nu poartă grija altuia, fiecare îşi vede de rosturile sale, ridică-te numai din pat şi leagă calul la teleguţă, vom trage cu plugul o brazdă din pragul casei până lângă puţul cel adânc, Prin omăt vrei să tragem brazdă, mamă, şi pe ninsoarea asta, N-ai ieşit de mult afară, cu mintea tulbure şi cu privirea slăbită, n-aveai cum să-ţi dai seama că se scutură de floare cireşii, hai degrabă că mi-i târziu, nu pot sta mult, nu-mi este îngăduit. La îndemnul bătrânei, a ieşit din casă, într-adevăr, afară ningea cu flori de cireş, pământul, zvântat, era acoperit cu un covor subţire de petale alb-sângerii. Ţinut de scurt de mamă-sa, a intrat în şură, a scos în curte teleguţa şi plugul, a prins calul între lanţuri, a înfipt lama plugului în ţelina din faţa prispei, apăsând cu tărie pe coarne, şi a îndemnat animalul la drum, bidiviul, prins de dârlogi de femeia în alb, se opintea, nu cu prea mare efort, să iasă din ogradă, prin grădină, pe tăpşanul din spatele casei, iar de acolo, peste coamă, spre lac. Au trecut culmea, lăsând în urmă o brazdă adâncă şi îngustă, o tăietură întunecată pe obrazul alb-trandafiriu al pământului, dar dacă au ajuns la fântână nu poate şti, deoarece s-a trezit înfricoşat, lac de sudoare, rotindu-şi ochii învăpăiaţi de boală şi încercând cu disperare a se agăţa cu ei de realitatea crudă, însă liniştitoare, visul îngrozindu-l peste măsură.

            Nevasta, aşezată pe scăunel, cu furca înfiptă în gaura rostuită anume în acest scop, torcea tăcută, trăgând cu degetele mâinii stângi, în care scuipa din când în când, din pulpa albă şi moale a lânii firişoarele fine şi întortocheate, răsucindu-le într-un fir subţire ce, spânzurându-i deasupra şorţului, se aduna spornic pe fusul răsucit cu cealaltă mână, copiii se hârjoneau prin bătătură, bucurându-se de fulgii mari ce dansau în văzduhul iernii abia începute. Să-i povestească soţiei visul, s-a întrebat în sinea lui, o va speria şi mai tare, mai bine amână spre seară, când va fi şi cumnatul de faţă, venit, ca de obicei, să vadă ce face bolnavul, aşa, să nu zică lumea că nu-i preocupat de soarta lui, nu-l condamnă, să vii zi de zi şi să constaţi că nimic nu se îmbunătăţeşte, ba, dimpotrivă, că lucrurile se îndreaptă mai mult ca sigur spre un sfârşit nedorit de nimeni, de la o vreme îngrijorarea şi interesul par a fi de formă. Om bun fratele soţiei sale, deşi se arată cam indiferent în ultimul timp, e de înţeles, are şi el familie, griji şi alergătură, toate în seama sa, cu el se ştie de mic, s-au ţinut prieteni toată viaţa, prin el a cunoscut-o pe nevastă, când a zărit-o întâiaşi dată era o băieţică zglobie ce frământa noroiul primăverii cu picioarele desculţe, cu un entuziasm copilăresc pe care doar firea nevinovată ţi-l poate da. Însă n-a băgat-o în seamă, lucru firesc, pe atunci era şi el copil cu mintea la jocuri şi la pozne, abia mai târziu, când firele de păr ale bărbăţiei s-au înghesuit, moi, deasupra buzelor şi în lungul perciunilor, privirea ei scânteietoare a început să-i cutremure fiinţa ori de câte ori era îndreptată asupra lui, simţind şi înţelegând că flacăra dragostei i-a învăluit deja inima. Nu-i vorbă, şi codana, până mai ieri tovarăşă de zbenguieli şi de şotii, se roşea până în vârful urechilor când el o cuprindea în uitătura sa adâncă, plină de înţelesuri. A iubit-o pe ascuns mai bine de un an de zile, până când, împovărat şi copleşit de atâta dragoste, a îndrăznit să-i ceară mâna, spre bucuria ei şi a tuturor neamurilor, şi ale lui, şi ale fetei. Au făcut nuntă, cu colăcari şi cu druşte, cu cai şi cu steaguri, cu perechi multe de naşi, cu masă bogată de pe care nu s-a ciuntit băutura şi mâncarea, aşa, ca la familiile înstărite, de vază şi cu renume în ţinut, cu toate că nici numele, nici porecla, nici pământurile avute nu ar fi trebuit să-i îndemne a face un aşa mare ospăţ. În scurtă vreme au venit copiii, doi, un băiat şi o fată, frumoşi ca lumina soarelui, şi, odată cu ei, au tăbărât şi necazurile, şi nevoile, şi neajunsurile. Din sudoarea frunţii şi din bătăturile palmelor sale s-au ales cu această căsuţă, cu şura şi grajdul, cu două vaci, doi cai, zece oi şi cu câteva orătănii în bătătură, dar uite că de o lună şi jumătate boleşte, frigurile nu-l mai lasă din gheare, boala îşi face albie tot mai adâncă în carnea şi oasele sale, iar moartea, vigilentă, cum i-e firea, îşi iţeşte capul tot mai des la fereastra sufletului său îndurerat şi chinuit de gândul că va părăsi această lume, iar familia îi va rămâne de izbelişte în vâltoarea vieţii. Din acest motiv l-a rugat pe cumnat să-i aibă în grija şi paza lui nevasta şi copiii, că el se duce. Unde să te duci, omule, i-a spus fratele soţiei, stai colea şi te linişteşte, ai prunci de crescut şi muiere de ţinut, Mă duc, i-a spus cu lacrimi în ochi, abia reuşind a se abţine să nu plângă ca un copil, şi le-a povestit amănunţit visul de peste zi, asta mi-i ursita, nu mă pot împotrivi, Dă-o-ncolo de ursită, i-a zis musafirul, la urma urmei nimeni nu şi-o cunoaşte, câte ursitoare n-au ursit într-un fel, şi viaţa s-a găsit să rostuiască lucrurile pe o cu totul altă cale, visele sunt vise, le ai şi le uiţi, ce vezi cu mintea în somn rămâne în somn. Dar el era şi este încredinţat că sfârşitul nu-i poate fi altul decât înecat în apa rece ca gheaţa a lacului din pădure. Aşa că, fiind convins de ursita sa, când cei ai casei dormeau somnul adânc şi dulce, a ieşit tiptil pe uşă afară, nu înainte de a-şi aranja bunda sub cergă şi căciula pe pernă pentru a da de înţeles celor ai casei, când îşi vor arunca ochii spre pat, că el încă doarme, a ieşit pe uşa tindei şi a luat-o, prin fundul grădinii, spre deal, urmând arătura trasă în vis şi în mintea sa.

(va urma)

Published in: on 19 Aprilie 2012 at 8:44 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/04/19/proza-leon-iosif-grapini-substituirea-1/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: