Proză: Codrina BRAN: Giovanni

            Un avocat, de regulă, este un om băgat mereu în priză. În prizele altora.  Este omul care mai niciodată nu poate fi obiectiv, ci mereu de o parte sau alta a barierei, crezând cu tărie în clientul său, în cauza clientului, în adevărul acestuia. Acest subiectivism îi dă forţa de a se bate pentru cauză. Sigur, mai sunt şi variante pe această temă, dar în mare lucrurile stau cam aşa. Pentru privitorul de afară totul se desfăşoară ca un meci, ale cărui reguli de fapt nu le prea cunoaşte, dar obligatoriu, comentariile nu-i lipsesc.

            Fiecare dosar este o altă poveste de viaţă în care avocatul intră şi o trăieşte profesional, înarmat cu o grămadă de legi, articole, principii, excepţii, prezumţii, nulităţi ş.a.m.d. care se aranjează construind o reţea, un miceliu solid dar viu, gata oricând să se reordoneze în funcţie de starea de fapt, de elementele noi care se ivesc. Este o construcţie făcută din idei şi reguli clare, transparente, logice în care se pare că emoţia nu are ce căuta. Medicul nu are voie să aibă emoţii ca să nu-i tremure mâna, avocatul în schimb se scaldă de multe ori în adrenalină fără să-i tremure glasul, părând rece şi puternic ca un extraterestru, dar adunând cu fiecare caz în parte încă un strat fin de amărăciune, compasiune, regrete, un şir lung de sentimente nu neapărat pozitive.

            Acum vă vorbeşte avocatul care, fără a fi ascultat şi cealaltă parte aşa cum este  regula, vă va spune o poveste suspect de subiectivă, având singura scuză moartea în care s-a refugiat clientul său, întorcând spatele acestei lumi fără să mai dea vreo şansă celui care ar dori să afle adevărul obiectiv. A plecat luând cu el toate cele bune, cele rele, cele neutre, ca şi cum ar fi spus: „Viaţa mea este o poveste care-mi aparţine, am intrat şi am ieşit din ea ca din propria mea casă în care încerci tu acum să pătrunzi ca un musafir nepoftit.”

            Iertare!

            Giovanni a fost unul din acei oameni cu care te intersectezi din când în când ca nişte curbe într-un sistem de axe care au mişcări în contratimp şi care se intersectează întâmplător venind din direcţii opuse şi îndreptându-se spre ţinte diferite. Pe axa vieţii aceste întâlniri au fost rare, dar parcă totuşi nu întâmplătoare. Oare de ce aveam impresia că avea ceva să-mi spună, dincolo de puţinele cuvinte pe care le-am schimbat? Poate nu neapărat numai mie, dar şi mie. Aveam senzaţia că se zidea adânc în sine, din ce în ce mai adânc. Din ce era făcut zidul şi ce se ascundea oare în spatele lui? Poate că într-o zi închisoarea se va sparge ca un cofraj dând la iveală miezul. Din păcate asta s-a întâmplat prin trecerea lui într-o altă dimensiune unde nu mai puteam să-l ajungem.

            Ne cunoşteam din tinereţe. Nu aveam încă treizeci de ani. Cu toţii. Eram frumoşi. El, băieţii, eu. Eram tineri. El era într-adevăr frumos. Aveam o indicibilă tandreţe pentru el. Mi se părea că semănăm. Aşa cum ne găsim asemănări cu străinii mai degrabă decât cu rudele. Parcă te simţi mai înrudit cu cineva provenind din alţi părinţi. De ce? Se pare că există înrudiri invizibile şi nedovedite. Era un mare taciturn încă de atunci. Circula despre el o legendă, cum că că cel mai bun prieten al lui plecând la armată după terminarea ultimului an de facultate, i-a lăsat-o în grijă pe logodnica sa. Giovanni, excelând în grija ce i-a purtat-o a luat-o şi de nevastă înainte de terminarea perioadei, astfel că proaspătul sublocotenent în rezervă lăsat la vatră a găsit un prieten în minus şi o logodnică gata măritată. Asta era legenda care circula printre colegii de generaţie, dar el niciodată n-a rostit vreun cuvânt referitor la vreo întâmplare din trecut şi nimeni din cercul nostru nu a avut nedelicatețea să-l întrebe.

            Următoarea ştire, de astă dată aflată chiar de la el, era relatarea despre graviditatea soţiei lui, precedată de mai multe pierderi de sarcină, graviditate menţinută până la termen graţie unei manopere medicale şi a unui repaos absolut la orizontală pe durata a trei-patru luni. Ne povestea că el s-a transformat într-o dădacă grijulie pentru viitoarea mamă, dar şi într-o bucătăreasă pricepută, scutind-o astfel pe soţia lui de orice efort. În lungile ceasuri de singurătate, femeia care era şi mare şahistă era acompaniată de un instructor de şah de la cercul lor de şah, care s-a oferit plin de bunăvoinţă să-i ţină companie. Ea întinsă pe canapea, el aşezat la o măsuţă aşezată între ei doi, măsuţă ce era încrustată cu pătrăţele albe şi negre, cadou de la soţul ei pentru această perioadă dificilă. În acest fel, lunga aşteptare îi era mult îndulcită.

            L-am revăzut pe Giovanni peste vreo doi ani cu o fetiţă de mână, grijuliu şi afectuos venit în vizită la noi. Ne-a explicat că paternitatea este incertă, că de fapt fetiţa, după toate calculele nu poate fi a lui. El ştie că acest copil aşteptat atât de mult a fost conceput cu antrenorul de şah cu care, s-a dovedit,  nevasta lui avea o legătură mai veche. L-am sfătuit să facă tăgada paternităţii. N-a făcut-o. O iubea pe fetiţă. Au divorţat în cele din urmă, iar el a plătit pensie alimentară până la capăt şi a întreţinut relaţia cu fetiţa atât cât s-a putut. Mama fetiţei s-a recăsătorit deîndată cu antrenorul de şah. Văzându-i odată împreună pe soţul mamei şi fetiţă am constatat că asemănarea era perfectă. Din păcate acesta nu era un bărbat frumos, ba chiar dimpotrivă.

            După divorţ, Giovanni a părăsit apartamentul lăsând acolo întreaga agoniseală şi l-am regăsit într-o garsonieră, singuratic ca un greier, înconjurat de cărţi. Mai apoi îl zăream din când în când pe stradă cu mersul lui sacadat, surd şi orb la toată vânzoleala oraşului. Era un contrast total între agitaţia oraşului şi serenitatea trecerii lui Giovanni prin mijlocul ei. Era tot el cel din tinereţe, dar mai grav, mai solemn, mai taciturn şi în cele din urmă şi-a lăsat barbă. Din acel moment nu mai era cel din tinereţe, barba albă îi trăda vârsta. Părea tot mai mult o pasăre străină rătăcită pe străzile Clujului, singur şi tăcut. Sau îl vedeam în cartierul nostru mare şi urât stând singur la o masă într-o minusculă grădină de vară încropită între două blocuri de beton, într-o nemişcare de stană de piatră ducând paharul la gură ca un robot. Oare îi era suficient tovarăş alcoolul? Degaja  un aer de tristeţe fără leac şi o ţinută tot mai neglijată. Ne cunoşteam şi nu ne cunoşteam asemenea tuturor oamenilor care susţin că se cunosc, dar de fapt habar nu au despre viaţa şi sufletul celui căruia îi dau bună ziua şi schimbă câteva fraze de convenienţă.

            După ani de zile mi-a dat un telefon cerându-mi să mă ocup de o tranzacţie pe care voia să o facă, aceea de a cumpăra o casă la ţară din banii obţinuţi din vânzarea garsonierei lui şi apartamentul mamei. Ieşise la pensie din postul de profesor la un liceu din oraş. El care era dublu licenţiat şi doctor în filosofie pe vremea când doctoratul chiar însemna ceva, fiu de intelectuali crescut numai la oraş, visase probabil ani întregi la un refugiu în natură despre care mai mult ca sigur nu ştia prea multe. Vise de intelectual care nu-şi mai găseşte rostul sau locul. Trebuie să existe pe pământ un astfel de loc care să compenseze toate frustrările vieţii. Şi asta împreună cu distinsa şi încă frumoasa doamnă care-i este mamă, ca un fel de reîntoarcere în trecutul îndepărtat al copilăriei când era iubit şi ocrotit. Ocrotirea avea acum să o ofere fiul pentru că mama are peste optzeci de ani. Are să-i aranjeze o casă mamei şi lui în care bucuriile simple nu aveau să lipsească în nici o zi. Întradevăr avea să-i aducă mereu buchete mari de flori pe care le purta ca pe nişte trofee de-a lungul uliţei. Spre uimirea localnicilor. Cine a mai văzut pe acolo să duci mamei flori !

            În cabinetul meu şedeau de o parte şi de alta cumpărătorul casei îmbrăcat într-un balonzaid vechi şi ros în care de abia încăpea, legat cu o sfoară la brâu, în picioare purtând nişte pantofi ca două bărci recuperate de pe fundul râului, fără şireturi. Oricum demult nu se mai putea apleca să-şi lege pantofii. Părea să nu se fi primenit de săptămâni. Din buzunarele căscate se iţeau teancuri de bancnote mototolite. Vânduse garsoniera şi apartamentul mamei şi acum negocia casa ţiganului care şedea în partea opusă. I-am atras atenţia că situaţia proprietăţii nu era clară, că ţiganul care cumpărase şi el de puţină vreme nu încheiase un act valabil, iar acum era necesar un proces pentru clarificarea situaţiei şi abia pe urmă se putea cumpăra cu forme în regulă. Giovanni nu voia să asculte nimic, hotărârea era luată şi nimic nu l-ar fi întors din drum. Nici privirea furişată şi neliniştitoare a ţiganului, uitătura alunecoasă şi primejdioasă. Într-adevăr, ăsta nu era un argument, era doar premoniţia mea, care nu eram chemată pe post de clarvăzătoare. Eu lucram cu legi clare.

            S-a plătit aproape întregul preţ, rămânând o mică diferenţă care ar fi acoperit costul procesului ce era, evident, în sarcina vânzătorului. În final avea să se facă desocotirea până la bănuţ. Toate acestea au fost aşternute pe hârtie în exemplare suficiente, semnate de ambele părţi şi de avocat. După ce banii au fost transferaţi din buzunarele balonzaidului în cele ale ţiganului, acesta din urmă şi-a schimbat brusc atitudinea, privindu-l pe fostul profesor de istorie şi filosofie, cu doctoratul luat şi cu o casă plină de cărţi, dispreţuitor şi plin de sine, îl privea cu dispreţul omului mărunt care te are acum la mână, în timp ce Giovanni nu-şi schimbase alura olimpiană.

            Acum când mă gândesc retrospectiv, parcă eram cu toţii în „Cronica unei morţi anunţate”. Totul se succeda pas cu pas îndreptându-se către moarte, că fiecare detaliu îşi avea locul său cauzal în deznodământul care se apropia.

            În ce moment oare alcoolul a pus stăpânire pe acel băiat frumos şi inteligent, înstăpânire insidioasă şi parşivă, până ce mână în mână cu întâmplările vieţii l-au însingurat, l-au nefericit şi în final l-au aruncat în moarte? Cum asistase mama la degradarea fiului? Ce sentiment de ruină putea fi în sufletul acesteia, martoră neputincioasă la golirea unui litru de alcool zilnic, ştiind că nimeni şi nimic nu-l mai poate întoarce pe fiu din drumul acesta? Că soluţia aceasta îmbrăcată în vise frumoase a traiului la ţară este de fapt una a disperării; banii nu mai ajungeau pentru întreţinerea viciului sau bolii, cum vreţi să-i spuneţi. Erau doi bătrâni pensionari cu pensii de mizerie.

            Spre deosebire de regulă, când mama închide ochii înaintea fiului, de data aceasta mama a văzut totul cu ochii larg deschişi. Moartea fiului a survenit în vara următoare, o vară neobişnuit de fierbinte. În ritmul său lent, dar continuu, Giovanni gospodărea în curtea sa, mai adăugândcâte ceva la raiul său mult visat. Ca în fiecare zi sticla de votcă de dimineaţă fusese băută şi peste arsura lăuntrică plesnea arsura unui iulie insuportabil. Între cele două arsuri carnea a cedat. Apoplexie.

            Spre toamnă, ţiganul care îşi terminase şi el banii, a căutat-o pe bătrâna doamnă să-i ceară bani, banii lui, banii care lipseau din preţul stabilit, bani care i se cuveneau. Codicilul nu mai conta, cumpărătorul fiind mort se puteau încălca toate convenţiile. Bătrâna i-a ţinut piept cu argumente, cu convenţia făcută chiar de avocat şi semnată de părţi, act în regulă. Părând că se dă bătut, omul tuciuriu s-a retras, mergând glonţ la cârciumă, de unde a revenit în plină noapte, a spart uşa, a tâlhărit-o pe bătrâna neajutorată, a violat-o şi, în final, a omorât-o.

            Acum cei doi, mamă şi fiu, odihnesc în cimitirul unui sat străin. În mod sigur nimeni n-a venit cu vreun buchet de flori să-l depună la căpătâiul lor.

Anunțuri
Published in: on 11 Aprilie 2012 at 7:38 pm  Comments (1)  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/04/11/proza-codrina-bran-giovanni/trackback/

RSS feed for comments on this post.

One CommentLasă un comentariu

  1. Vezi că tocmai tu, le-ai pus cu povestirea asta un buchet de flori la căpătâi. Morala ar fi, nu călcaţi apăsat pe realitare, că cedează şi vă scufundaţi în neputinţă şi singurătate…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: