Proză: Lucian POP: Poveste II

   Legea divină este nemiloasă.

   Eram un mare patron în Cuba şi-i priveam, pe toţi angajaţii mei, de sus. Nu-mi puteam stăpâni dispreţul faţă de muncitorii care lucrau pentru mine.

   Într-o zi, am pierdut totul şi trebuia să stau cu mâna întinsă la una din porţile fostelor mele fabrici, pentru a primi câte un bănuţ de la cei pe care numai că nu îi scuipasem în faţă.

    Decât aşa ceva, am ieşit din Havana şi-am luat-o pe şoseaua ce leagă capitala de munţii Veghes. După o bucată liniştită de mers, coboară lângă mine o farfurie zburătoare şi un omuleţ verde, în halat alb, mă întreabă dacă sunt dispus să particip la un experiment, contra unei sume de bani care-mi permitea să-mi redobândesc fabricile.

–      Dacă este o capcană întinsă de Dumnezeu şi verzuiul mă infectează cu microbul leprei? Stau atunci ca cerşetor, lângă una din porţile fostelor mele fabrici, cu pantalonii suflecaţi, să se vadă cum îmi cade carnea de pe fluierele picioarelor.

 Refuz politicos.

Mă mai duc un kilometru pe şosea şi aud dintr-un tufiş un om care striga:

 –  Ajutor, ajutor!

   Omul era pe jumătate înghiţit de un piton. Victima îşi întinde rugător mâinile spre mine:

–      Trage-mă, domnule, că mă înghite cu totul!

 Cad pe gânduri… Îl salvez, pitonul se dă la mine şi, văzând una ca asta, necunoscutul fuge ca un laş!

   Am stat lângă el, ţinându-l consolator de mână, până când pitonul l-a înghiţit cu totul.

   Pornesc mai departe şi ce văd pe şosea? Că vine o caravană lungă de camioane pline de revoluţionari cu steaguri roşii. Iar în primul camion, la loc de cinste, chiar deasupra cabinei şoferului, l-am recunoscut pe Che Guevara.

Cu un semn autoritar, Che Guevara opreşte coloana de camioane. Opreşte şi cântecele revoluţionare ce se auzeau din mii de piepturi. Che Guevara bate cu pumnul în capota cabinei să-şi oprească şi şoferul motorul. Mă întreabă apoi într-o linişte absolută:

–      Ce-i cu tine?

Izbucnesc în lacrimi şi-i mărturisesc despre fabricile pierdute, dispreţul visceral faţă de muncitori, despre legea divină, despre coşmarul cu leprosul ce cerşeşte lângă una din porţile fostelor mele fabrici.

Che Guevara strigă triumfător:

–      Nici un fir de păr nu ţi se va clinti! Vei învăţa să preţuieşti clasa muncitoare, să-i iubeşti căldura sufletească, cinstea, devotamentul, vei fi fericit că te-ai integrat, că eşti unul de-ai noştri!

   Și mă luă sus, în dreapta lui, deasupra cabinei.

   Odată ajunşi în Havana m-am angajat ca muncitor la una din fostele mele fabrici.

   Când mă recunoscură ceilalţi muncitori, că eu sunt fostul patron care nu dădeam un ban pe ei, şi-i priveam cu un dispreţ glacial!… Deşi primiseră ordine clare, exprese, din partea noului director roşu, să aibă o atitudine prietenoasă faţă de mine, să mă integreze în colectivul lor… muncitorii, nu se puteau stăpâni, era mai presus de voinţa lor… Într-adevăr, mă priveau cu prietenie, cum primiseră ordinul, dar privirea asta de prietenie, nu era altceva decât un strat protector, o pereche de ochelari negri, să ascundă ţâşnirea din adânc a unui izvor vital de ură curată. Tovărăşia, bucuria altruistă de-a mă iniţia în tainele meseriei, blândeţea, voioşia, înţelepciunea, echilibrul muncitoresc, prin toate aceste perechi de ochelari,  simţeam cum ajung pe faţa mea, stropi microscopici de ură, ca și cei de salivă, din gura unui om răcnitor.

   Fiind sub aripa protectoare a lui Che Guevara, eu îi priveam în schimb cu un dispreţ, în toată splendoarea lui, înalt, distins, intangibil.

   Numai că, de la o vreme, Che Guevara nu se mai interesă la directorul roşu, în ce fază de integrare sunt. Cum se zice, rămăsesem singur, fără spatele asigurat, în mijlocul haitei.

   Trebuia să-mi ascund şi eu jetul de nestăpânit dispreţ sub nişte ochelari blindaţi.

    În câteva zile eram de nerecunoscut; modest, interesat de un aspect ori altul al meseriei. Mai mult, încercam din răsputeri să se vadă pe mine că-i iubesc sincer, că altceva nu-mi doresc decât să fiu alături de ei. Mă lovi un val de oroare, de greaţă, cum aş căuta tovărăşia găinilor, să stau şi eu de ploaie, lipit de grupul lor cu mirosul acela inconfundabil de pene ude.

   De ce nu le strigam verde în faţă, că-i dispreţuiesc (dar cu ce dispreţ, de-o dimensiune la care, ei, mergând prin dispreţul meu, nu-i vor da vreodată de capăt)?!…

   Cu fiecare zi ce trecea, câte un Chrysler Building, din cel mai spectaculos gheţar al omenirii, se prăbuşea şi m-am cutremurat, ca și cum eu aş fi fost făptura majestoasă a îngheţului şi  carnea mea translucidă ar cădea de pe oase.

   Trebuia să mă rup de fabrică, să ajung într-un nord ostil umanităţii, cu biata sămânţă de dispreţ ce-mi mai rămase.

   Pe când să ies pe poarta fabrici sunt însă oprit şi dus pe sus în secţia în care lucram. Muncitorii, solemni. Un comisar în ţinută marţială îi anunţă că venise în numele sfânt al revoluţiei să-i aresteze pe toţi exploatatorii ce s-au ascuns în sânul clasei muncitoare. Comisarul veni direct la mine şi-mi puse mâna pe umăr.

   Muncitorii săriră ca arşi în apărarea mea. Eram un tovarăş modest, harnic, cu o dragoste neţărmurită faţă de clasa muncitoare.

–      Aşa este? – mă întrebă comisarul, profund impresionat de solidaritatea muncitorilor.

–      Nu, domnule comisar! Nu este deloc aşa. Dispreţuiesc total clasa muncitoare! am strigat cu ultimele rezerve de orgoliu.

   Comisarul şi muncitorii râseră ca de o glumă bună.

   Eram omul înghiţit pe jumătate de piton. Comisarul, cu ordine directe de la Che Guevara, venise să-mi dea diploma de membru de onoare al clasei muncitoare. Muncitorii mă înconjurară exuberanţi, în nesfârşite chiote de bucurie…

Published in: on 8 Aprilie 2012 at 5:13 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/04/08/proza-lucian-pop-poveste-ii/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. Felicitari pentru numeroasele lucrari care au aparut pe acest blob. Sunteti extraordinar de productiv. Va urmaresc cu placere.
    Elena Sachse

  2. V-am citit povestirea poliţistă! Şi mi-am amintit de vremea când în ţară circulau trenurile şi aproape fiecare călător era cu câte o revistă ori carte în mână. Este o povestire că dacă circuli numai între două staţii, şi n-ai terminat-o, uiţi să te dai jos! Vă urez sărbători fericite!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: