Cronică literară: Ionel POPA: Altfel de cronică (I)

Salut prima colaborare a domnului Ionel POPA pentru mai buna receptare a fenomenului literar actual și întâmpin cu bucurie ieșirea din canonica formă a cronicii literare prin înscrierea impresiilor, analizei și judecății de valoare în convențiile epistolare. (O.P.)

Mediaş, august,2011

Codrinei,

Ţi-am citit volumul Povestiri dintr-un Cartier de Vest (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010), pe care mi l-ai dăruit acum un an, dar numai acum am ajuns să înjgheb însemnările de lectură într-un text. Întîrzierea a fost benefică deoarece a dus la depăşirea momentului euforic-subiectiv al întîlnirii cu textul. Acum mă grăbesc să-ţi împărtăşesc impresiile de lectură.

După întoarcerea şi a ultimei file a volumului m-a convins că titlul este cît se poate de sugestiv în metaforismul său: segmente de umanitate şi de viaţă surprinse într-un moment de sfîrşit.

Interesantă este povestirea Concert de seară, care deschide volumul. Am sesizat un iz de fantastic realizat prin conjugarea mai multor ingrediente: jocul hazardului, puternicul contrast dintre cele două lumi paralele –  lumea locului, beteagă de rele sociale, morale personale şi colective, şi lumea „excursioniştilor străini”, străini de realităţile locurilor vizitate, subjugaţi doar de vraja muzicii. Nici toposul „creierii munţilor” nu-i nevinovat de irizările fantastice. Descripţia peisajului-spaţiu – făcută în trepte – este funcţională tocmai în acest sens: linişte adîncă,„hăul de smoală”,  lătrat de cîine, case izolate, „luna însîngerată”, cîntecul de vioară ce se aude din „colivia de sticlă”. Trecerile de la o lume la cealaltă le faci prin ruperi epice şi contrapunct, punînd în acelaşi timp în evidenţă opoziţia dintre materialitatea  „duşmănoasă” a realităţii din creierul muntelui şi inefabilul muzicii, şi dubla valenţă a peisajului. Lumea din „creierul munţilor” (a lui Vladimir,a lui Milu, fratele idiot, a mamei bătrîne) se află parcă sub puterea unui destin vitreg. Şi străinii sunt învăluiţi de un ce misterios (muzică, gesturi, cele trei femei  care „migălesc cîte un lucru de mînă” – cele trei graţii, ursitoare? – , cei doi soţi, violonistul Kurt şi Doris, seamănă de parcă sunt fraţi. Tensiunea necesară atmosferei de mister este susţinută  şi de leitmotivul lunii însîngerate. Cele două lumi paralele au totuşi ceva comun: instinctele. În lumea „nemţilor” ele sunt refulate în abulia muzicii şi a contemplaţiei. În cea din „creierul munţilor” instinctele sunt la „vedere”, fruste (alcool, sex şi, respectiv idioţenia  şi supunerea animalică ale lui Milu. La un moment dat cele două lumi se intersectează: „Pe la ora unsprezece dimineaţa” maşina care cobora din creierul munţilor ducînd pe „nemţi” la aeroport se încrucişează cu maşina de la morgă care urcă pentru a ridica trupul neînsufleţit al lui Vladimir, mort „în procesul muncii” (Vladimir practica braconajul… de lemne). Povestirea începe cu o imagine cosmică şi se încheie cu un comentariu al „gurii satului”, între realitate şi mister, despre întîmplarea năprasnică. Acest final prin raportare la început dă tîlcul poveştii: întîmplarea năpraznică este proiectată în universul mare; cursul destinului este impenetrabil. Am insistat ceva mai mult asupra acestui text deoarece îl consider emblematic pentru universul tău literar.

„Micile” drame individuale din povestirile tale sunt clipuri din marea dramă a societăţii româneşti din perioada comunistă şi postcomunistă. Impresionează povestirile inspirate din copilărie, străbătute de un puternic fior dramatic: copilăria fiind înăbuşită, desacralizată, violată de realitatea dură impusă de puterea rea (Fetiţe, Istoria mică, Fetiţa cu ochi albaştri, Amintirile unui arhivar). Eroii sunt copii fără copilărie. Ai motive întemeiate ca aceste poveşti să le adresezi „celor care s-au născut mai tîrziu” decît naratorul care face parte din genereţia decreţeilor. Fraza de încheiere a poveştii-dramă din Amintirile unui arhivar (ce titlu tare!) este cutremurătoare prin conţinutul ei formulat telegrafic. Fraza epitaf consemnează moartea mamei survenită în urma unui avort (ficţiunea nuvelei ne plasează în epoca „decreţeilor”). Imaginea mamei cu moartea în faţă care nu mărturiseşte este memorabilă: „Pentru mama, comunismul plecase din istorie cu o lună întîrziere…” Fiecare întîmplare povestită are un început şi un sfîrşit cu încărcătură emoţională şi de sens prin care se aude mesajul moral.

Codrina, în continuare să te menţii cel puţin la cotele din aceste texte în ceea ce priveşte puterea de observaţie şi ştiinţa de a surprinde amănuntul semnificativ, evitînd aglomerarea inutilă de detalii, şi capacitatea de intuire a psihologiilor. Îndemnul meu pleacă de la materia oferită, printre altele, de Moartea peruşului în care pui să se confrunte două concepţii de viaţă din epoca de tranziţie, una in actu, cealaltă dedusă prin opoziţie. EA „Verifică dulapul lui [după ce iubitul a părăsit-o): era gol, sertarele lui asemenea […]. Bine că şi-a luat cărţile, ocupau prea mult loc! […] În sfîrşit, acum are al doilea sertar pentru farduri!” În asemenea cazuri comentariile sunt de prisos. Am reţinut imaginea „cimitirul de pe deal”, recurentă în povestirile tale. De departe, nu este o simplă imagine topografică.

Textele tale (schiţe şi nuvele) sunt radiografii ale lumii de ieri şi de azi. Dramele personale „furnizate” de această lume fac parte din drama istoriei noastre. Una din piesele de rezistenţă a le volumului este Poveste de demult. Sunt puse să se mărturisească două destine, soţ  şi soţie. Problema propusă meditaţiei cititorului pînă unde ţine vinovăţia societăţii ( a sistemului) şi de unde începe vinovăţia personală în ratarea vieţii. Visarea, aspiraţia de „parvenire” nu sunt de condamnat atîta vreme cît se menţin în limitele bunului simţ şi se fundamentează pe personalitate reală, cît se sprijină pe muncă, cinste. Partea intitulată “scrisoarea lui”  este o fină satiră. Foloseşti cu pricepere tehnica autocaracterizării. Prin toate auto prezente în discursul lui prinde viaţă portretul unei fiinţe de care ne lovim zilnic. E portretul individului fără substanţă, dar care trăieşte cu ferma convingere că el este geniul coborît prin bunavoinţa lui în ţărîna autohtonă. Este jalnică şi grotescă celui care suferă de megalomanie. Toţi, numai el nu, sunt vinovaţi pentru ratarea (moartea) lui socială, profesională, spirituală, sufletească. Personajul tău e un caz de patologie psihică şi socială, material numai bun pentru psihanaliză. În opoziţie este conturat portretul ei („scrisoarea ei”) fiinţă modestă şi cu simţul realităţii. Soţia lui „cugetă” (vorbeşte mai puţin, îi e străină logoreea găunoasă) mai puţin, în schimb face, se luptă cu viaţa („împinge la cărucior”) pentru viitorul puiului de om din cărucior. Eu aşa am înţeles personajele, dar tot aşa de bine se poate insista şi asupra imaginii tîrgului de provincie unde „se întîmplă” ceea ce imaginaţia ta literară ne propune. Lumea bezmetică de azi este prezentă şi în Trei picioare, care evocă drama unei femei şi mame. Zîmbetul  amar pe care naratorul îl are în faţa dosarelor de pe masa justiţiei, în faţa hîrtiei cu ştampilă şi timbru.

O altă realizare  este nuvela Mătuşa Agata. Subiectul („biografia” eroinei) acoperă un veac de istorie. Personajul este o Mara a secolului al XX-lea care traversează trei etape istorice: interbelicul, comunismul şi postcomunismul.

Prin tematica (socială şi morală) bine ambalată literar (stil, tehnici narative, analiză, descripţie) te înscrii în tradiţia prozei transilvane. Cu toate că textele sunt puternic ancorate în realitate şi abordează subiecte prezente în multe alte texte din ultimii ani ţi-ai găsit timbrul propriu prin care personalizezi în corul vocilor prozastice. Şi încă ceva. Prozele tale cu fiorul lor dramatic surprind  suferinţele din trecutul apropiat şi faptul că ne-am îmbătat cu „noua muzică” pe care încă nu ştim să o ascultăm şi să o interpretăm. Ca realizări artistice am remarcat portretul psiho-moral şi caracterul de parabolă a unor secvenţe epice. Sunt convins că cei care ţi-au citit povestirile au remarcat tonul „cuminte” al naraţiunii; nu ai orgoliul ostentativ, prezent la unii din prozatorii actuali, de a-ţi expune tehnicile narative. Lectorului îi trebuie atenţie şi răbdare pentru a sesiza imperceptibilele schimbări de planuri şi tonuri narative, să sesizezi pre-textele sau jocurile de imagini. Elementul fundamental rămîne memoria, placă fotografică de mare sensibilitate.

Am identificat în prozele tale cîteva teme obsesive: copilăria necopilărie, maternitatea, familia, cuplul, falsa izbîndă. Toate îşi dau întîlnire în clepsidră. Cred că nu greşesc dacă consider TIMPUL (una din povestiri are în titlu lexemul cronos) este supratemă în universul tău ficţional; timpul, sub diferitele lui înfăţişări, manifestări şi înţelesuri: timpul cosmic şi istoric, timpul biologic şi psihologic, timpul vieţii şi al morţii, timpul trecutului şi al prezentului. Evident că identificarea este postlectură.

Pînă acum am fost laudativ (cu îndreptăţire) la adresa povestirilor. Ce-i prea mult dăunează grav sănătăţii… literare! Aşa că îţi fac cunoscute şi observaţiile critice, tot îndreptăţite. Ai (din fericire rar) tendinţa de a aureola povestea cu un ce ermetic. Or, tu ai darul narării calme, senine. În acest sens nu mi-a plăcut şi nu mi-a spus prea multe un text precum În aprilie. Sau tehnica descriptivă în manieră expresionistă, dacă abuzezi de ea, te poate deturna spre un fantastic pentru care, totuşi, nu ai condei, aşa cred eu. În alte texte, cele „spaniole” (e drept, scoase dintr-un volum anterior – Antipozi, 2005) secvenţele realiste şi cele de „basm spaniolo-arab” sunt înăbuşite de alunecările discursive de observaţii strict sociologice (juste, dar netransfigurate suficient), iar în altele, anecdota (întîmplarea brută), care poate genera o povestire (schiţă sau nuvelă), rămîne în stadiu de consemnare de jurnal de călătorie ori de reportaj TV sau de gazetă. Or, pentru mine, reportajul e reportaj nu literatură. Din fericire, se pare că te-ai vindecat de asemenea boli. Ele nu mai sunt prezente în bucăţile ce au urmat celor „spaniole” din volumul din 2005.

În concluzie, preluînd o sintagmă dintr-o povestire, îţi confirm că prozele tale sunt „rezumate de viaţă” scrise cu talent.

Sper ca în scurtă vreme să-ţi împărtăşesc părerile despre micul roman Concertul de viole.

Published in: on 28 Martie 2012 at 5:55 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/03/28/cronica-literara-ionel-popa-altfel-de-cronica-i/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: