Proză: GRAPINI: Cetatea cu nebuni (3)

(urmare)

          Lucrurile au mers aşa mult timp, încât sătenii s-au trezit la un moment dat că nu mai au felcer, că nu mai au domni în şcoală, că nu mai au om al legii, că nu mai au cap peste suflarea omenească, Sfatul bătrânilor s-a înjumătăţit, până şi popa s-a văzut nevoit să ţină slujba de unul singur, fără diac, fără cântăreţi, fără alte ajutoare, toate învălmăşindu-se şi încâlcindu-se de numai ştia nimeni cum vor fi desluşite şi descâlcite, cum vor fi puse pe făgaşul lor normal. Înspăimântător era şi faptul că pe zi ce trecea poporul era tot mai puţin numeros şi se ajunsese acolo încât, fără a pune la socoteală babele care în afară de dat mărunt din buze şi de aruncat blesteme într-o parte şi în alta nu erau bune de nimic sau ologii războiului încă nemorţi, cei zdraveni la cap şi buni de dus lupta mai departe erau tot mai puţini, tot mai neajutoraţi, tot mai strâmtoraţi şi, cu toate că şi inamicul şi-a rărit mult trupele, nu mai nădăjduiau că într-una din zile toată această răfuială va lua sfârşit şi se vor putea bucura cu adevărat de victoria finală. Multe alte lucruri erau la fel de îngrozitoare, copii nu mai vedeai pe uliţele satului, cine mai avea vreme de făcut copii, că bărbaţii erau ocupaţi cu vânarea smintiţilor, iar muierile, cele puţine rămase dincoace de porţile bolniţei, se ascundeau şi se piteau şi-n gaură de şarpe ca să nu fie găsite de bolunzii mânaţi de pofte greu de stăvilit şi de hrănit, iar atunci când bărbaţii se mai gândeau că din carne sunt şi ei făcuţi şi nu din altceva, iar cărnii trebuie să-i dai din când în când ceea ce-ţi cere, dacă vrei să nu te strici de cap, tot degeaba, că spaimele şi neliniştile îmbuibate în sufletele muierilor de pe urma unor coşmaruri trăite aievea îi speriau şi pe ei de nu le mai ardea de nimic, aşa că plozii scăpaţi netrecuţi dincolo, că se mai stricau de cap şi ei, scrânteala nefăcând deosebiri între vârste, cu timpul s-au făcut vlăjgani şi au îngroşat rândurile fie ale oamenilor-vânători, fie ale neoamenilor-vânaţi, iar copilele ajunse fete bune de măritat, dacă n-au mai apucat să-şi ia pe cap un luptător numai bun de pus în ramă, că la altceva la ce să-l pui, şi-au tăiat cozile, şi-au pus pe cap cuşmă sau clop, după vreme, şi-au strâns pieptul cu legători, şi-au tras nădragi şi chimir, sfori şi sârme, şi s-au pierdut în mulţimea războinicilor.

          Zile de linişte erau puţine, şi nu zile, mai degrabă ceasuri în care se mai adunau doi cu doi şi puneau la cale ce ar mai putea fi făcut pentru a salva ceea ce se mai putea salva. Atunci reînvia întrebarea ce sfredelea necontenit creierul şi la care nimeni a dat un răspuns bun de luat în seamă, oare ce-or fi făcând nebunii în Palat. Presupuneri erau cu duiumul, că nimic nu e mai uşor pe lumea asta decât să-ţi dai cu părerea, aşa, ca să te afli şi tu în treabă, ba că se războiesc unii cu alţii, îşi scot ochii, îşi taie mădularele cele mai de preţ, ba că s-au organizat într-o obşte ce-şi duce viaţa ca oricare alta, cu legi nejudecate şi necumpănite, cu nebuni-dregători şi cu nebuni-slujbaşi, cu smintiţi aşezaţi în scaune de domnie ce conduc cu mintea lor smintită acea lume de smintiţi, ba că au murit cu toţii, că pământurile încăpute în cuprinsul Cetăţii nu puteau hrăni atâta mulţime strânsă laolaltă, ba că cei băgaţi acolo din motive de răzbunare au ridicat un palat mai mic în care îi închid pe cei cu adevărat căpiaţi, şi câte şi mai câte asemenea păreri, una mai tâmpită decât alta, dar bune de luat în seamă, că doar nu era să intre înlăuntru şi să verifice dacă e aşa sau nu, o asemenea soluţie rămânând în afara oricăror calcule şi socoteli, întrucât e mult mai bine să-ţi dai cu presupusul şi să crezi cu tărie că aşa este, decât să te apuci să verifici dacă un balamuc mai este sau nu balamuc.

          De la o vreme, bătăliile purtate între cele două părţi potrivnice au zgândărit mândrii, mai fiecare bărbat, în urma victoriilor câştigate, dorea să fie şef, să conducă, dacă nu satul, măcar una dintre cete, mai fiecare râvnea la un loc în Sfatul bătrânilor, motiv pentru care mulţi înţelepţi au fost vânaţi pe ascuns, chiar dacă neaua părului nu le atesta vârsta înţelepciunii depline, nimeni nu le putea pune la îndoială iscusinţa şi îndemânarea câştigate în luptă, iar acest Sfat nu mai avea de luat te miri ce hotărâri obşteşti, că toată treaba aşezării se limita la acest conflict fără sfârşit, dorinţa fiecăruia de a ajunge în Consiliu fiind îndreptăţită şi de faptul că bătrânii erau tot mai puţini, fie că au murit de moarte bună, caz mai rar întâlnit, fie au fost duşi în ospiciu pentru a scăpa lumea de moşnegi zurlii, rămânând astfel în urma lor locuri goale în Sfat, numai bune de ocupat de cei convinşi că iscusinţa cârmuirii este cea mai de preţ virtute a lor.

          Tot acest război se purta în vatra satului şi în împrejurimile lui, până la munţii ridicaţi de Dumnezeu, în zilele facerii lumii, ca o pavăză pentru aşezare, vânătorii neajungând niciodată până la crestele lor, că nici vânaţii nu mai aveau atâta minte câtă să-i îndemne să treacă dincolo de ele, deşi hăitaşii, dacă s-ar fi aventurat din vreme până pe culmi, ar fi aflat adevărul cel mai groaznic de când a început toată această poveste, dar nu au făcut-o pentru că duşmanul nu s-a gândit, nici nu avea cu ce, de fapt, să părăsească locul de bătălie, iar locul de bătălie era rotunjit de jur-împrejurul satului.

          Dacă ei nu au trecut dincolo de munţi, ştirea despre ceea ce fac ei dincoace a trecut, şi nu numai că a trecut, dar a făcut mare vâlvă în satele vecine, ba chiar şi mai departe, în marile târguri de unde veneau străini să vadă ce şi cum, numai că de la o vreme numărul acestora s-a împuţinat mult, ba într-una din seri, când oamenii îşi făceau obişnuitul bilanţ, a fost destul ca unul dintre ei să spună că a trecut ceva timp de când nu a mai venit niciun  străin să se intereseze de nebunia ce i-a cuprins, ca să-şi dea seama că de fapt nu le-a mai călcat picior străin prin sat de ani buni, lucru ce i-a pus pe gânduri, dar cum gândurile sunt zămislite pentru a zbura care încotro, au uitat să se mai întrebe din ce pricină nu se mai interesează nimeni de încăierarea lor. Şi nu s-ar mai fi întrebat, poate, niciodată, dacă într-una din zile una dintre cete nu ar fi venit cu vestea cea mai mare şi cea mai cutremurătoare, cum că, urmărind un scrântit până dincolo de Pădurea cea întunecoasă, au dat, fapt cu totul în afara înţelegerii lor, de un zid înalt, cât de înalt, mai înalt decât zidul Cetăţii înălţate de ei pe buboiul din mijlocul satului, unde, tocmai pe creasta munţilor dinspre miazănoapte, dar ce căutau ei până la creastă, nu au ajuns chiar până la ea,  dar se vedea desluşit în lumina cerului marele zid, şi cine l-a ridicat, de unde să ştie ei cine, şi cât de lung e, apoi să tot fie cam cât au putut vedea ei cu ochii. Vestea a făcut înconjurul satului şi a dat multe bătăi de cap minţilor luminate ce ar fi putut pricepe, dar au refuzat să priceapă că a încerca o limpezire a acestei ciudăţenii era totuna cu a înţelege ceea ce refuzi cu încăpăţânare să înţelegi. Dar cum oamenii cereau cu insistenţă să fie lămuriţi cu ceea ce se petrece, iar desluşirea era grabnică mai ales din cauza înfruntărilor ce nu puteau suporta nici cea mai mică amânare, Marele Sfat al Înţelepţilor s-a văzut nevoit, după ani buni, să ia şi o hotărâre în afara celor ce ţineau de prinderea zănaticilor. Aşa că au plănuit ce trebuia făcut întâi şi-ntâi. Pentru prima dată de la izbucnirea marelui război dus împotriva idioţilor, oamenii neidioţi au oprit vânătoarea şi s-au organizat în cete de cercetaşi-constatatori, cu misiunea de a cerceta, verifica şi constata la faţa locului despre ce zid e vorba, cine l-a înălţat, din a cui poruncă, în ce scop, cât este de înalt, dacă are posibilităţi de trecere dincolo de el, cum s-a putut face una ca asta fără ca ei să aibă de ştire, cât timp a durat ridicarea lui şi multe altele care, după zile şi nopţi de cercetare-constatare, au rămas în bună parte nelămurite. Lămurite au fost doar câteva lucruri, destule însă pentru a face o constatare ce poate tulbura mintea, dacă eşti dispus s-o accepţi, doar câteva întrebări aveau un răspuns aproape clar, zidul era atât de lung, încât ai fi putut spune că nu se termină, dacă nu ai fi înţeles că de fapt se întâlneşte cu el însuşi în locul de unde a pornit, este atât de înalt, încât nici nu se pune problema să te gândeşti măcar că ai putea să urci până pe spinarea lui, nu are nici cea mai neînsemnată cale de pătruns dincolo de el, a fost ridicat pe creasta munţilor ce străjuiesc de jur-împrejur găvanul unde odihneşte satul lor, iar scopul ridicării lui este un mare mister şi aşa va rămâne pentru totdeauna, pentru că minţile lor nu vor să-l dezlege, şi nu vor vrea niciodată să-i dea de cale, că a vrea să înţelegi de ce i-a închis cineva într-o uriaşă cetate, la fel cum au făcut ei cu bolunzii lor, e totuna cu a vrea să înţelegi o mare nebunie.

(sfârșit)

foto: Lucian Claudiu GRAPINI

Published in: on 24 Martie 2012 at 1:50 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/03/24/proza-grapini-cetatea-cu-nebuni-3/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. Ar trebui să ne întrebăm în ce „ceață” ne aflăm… A „vânătorilor” sau a „vânaților”… Situația e în continuă schimbare. Vom rămâne uimiți de ce vom descoperi în final.
    Felicitări! M-ați încântat și amuzat, în egală măsură.
    .

  2. Mulțumesc!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: