Proză: GRAPINI: Cetatea cu nebuni (1)

Anii războiului au trecut de mult şi au luat o dată cu ei nenorocirile abătute asupra sătenilor, nenorociri care nu au fost cu nimic mai prejos decât celelalte rele îndurate de oamenii locului de-a lungul vremilor scurse de la începuturile venirii lor în acest capăt de lume şi până în zilele de astăzi, dar au venit altele pe capul lor, că viaţa asta e făcută numai viaţă să nu fie, pentru că bucuriile nu prea au loc de încăput în sufletele oamenilor, iar atunci când mai găsesc un colţişor unde să se înghesuie, se înghesuie, însă nu fac mulţi pureci acolo, dar când e vorba să încapă necazurile, apoi încap, şi nu unul sau două, ci cu ghiotura, şi le cuprind toată fiinţa de nu mai intră în cuprinsul ei nimic altceva decât supărări, lacrimi, griji şi nădejdi, iar când nădejdile nu mai prind nici ele a se întrupa, rămâne loc destul pentru sudălmi, că viaţa asta, grijania mamii ei, nu te lasă să răsufli din necazuri şi nenorociri. Dacă toate au trecut cum au trecut, ceea ce avea să se abată asupra lor, aşa cum vor constata după ani buni de lupte purtate cu ei înşişi, se va dovedi a fi molima cea mai năpăstuitoare dintre toate molimele acestei lumi, boala cea mai cruntă cu putinţă, că ce boală a trupului, cunoscută sau chiar necunoscută, poate fi mai grea decât boala de minte.

Războiul a fost rău nu din cauza plecării pe front a bărbaţilor, unora venindu-le înapoi doar numele, spre marea deznădejde a nevestelor şi a mamelor rămase dintr-o dată fără niciun sprijin la casă, iar casa încăpea între pereţii ei o droaie de copii numai buni de hrănit şi de îmbrăcat, altora venindu-le mai întâi scrisorile prin care îşi anunţau sosirea acasă nu peste multă vreme, spre marea bucurie a femeilor care mulţumeau lui Dumnezeu că nu le-a pus la socoteală toate păcatele şi nu le-a pedepsit cu pedeapsa de-a rămâne văduve sau mame fără niciun reazem la bătrâneţe, bucurie ce nu a ţinut decât până la venirea semnatarilor acelor misive, semnatari ajunşi în sat fără mâini, de te întrebai ce-o să te faci o viaţă întreagă cu slutul căruia îi va trebui să-i duci tu lingura la gură, sau fără picioare, de ţi-ai fi dorit, în ciuda tuturor belelelor ce s-ar putea abate asupra ta din pricina acestor gânduri mârşave, să nu-i fi adus în spate cei ce i-au adus până aici, sau, chiar şi mai rău, şi fără unele, şi fără altele, de păreau nişte butuci vorbitori cărora, în cel mai bun caz, nu-ţi rămânea altceva mai bun să le doreşti decât să-i strângă Atotputernicul de pe faţa pământului şi de pe capul tău ca să nu-i vezi cum se chinuiesc şi cum te chinuiesc, nu a fost rău războiul nici din pricină că foametea a făcut atâtea victime câte nu au putut face toate ponoasele de până atunci, de s-a umplut cimitirul din deal înainte de vreme, astfel încât preotul s-a văzut nevoit să încheie fiecare slujbă cu rugămintea sau, în cele din urmă, chiar cu porunca de a se atribui un alt loc pentru îngroparea celor trecuţi în lumea de apoi, loc ce nu avea unde să se găsească, deoarece nevolnici cum erau şi zgârciţi din pricina puţinelor bucăţi de pământ avute în folosinţă, de unde să mai rupă teren şi pentru asta, aşa că popa îşi răcea gura degeaba, şi nu şi-ar fi răcit-o, dacă ar fi ştiut ce se va întâmpla nu peste multă vreme, când cimitirul, după cum se va vedea, va fi de prisos, nu a fost războiul rău nici din cauză că multe fete de măritat au rămas cu burta la gură, ceea ce nici măcar cea mai înţelegătoare minte bărbătească nu le-o va putea ierta, cele care au luat asupra lor păcatul de moarte, făcând moarte de om încă neajuns om, tot în rândul celor ce vor muri fete bătrâne se vor număra, că cine, chiar slut de mâini şi de picioare să fie, va vrea să-şi ia în casă o nevastă pe care s-o arate cu degetul muierile satului pentru tot restul vieţii, cele măritate deja, cu toate că au trecut prin păcatul de a-şi fi înşelat bărbatul fără voia lor, asta, pentru unele, poate pentru cele mai multe dintre ele neînsemnând neapărat că şi fără mulţumirea lor tăinuită , au scăpat basma curată fie că bărbaţii li s-au întors de pe front neîntregi, fapt ce nu le dădea dreptul de a mai avea nicio pretenţie, fie că nu li s-au mai întors, ceea ce însemna că nu mai avea cine să le ia la sudălmi şi la păruială, nici pentru pustiirea adusă nu poate fi spus că războiul a fost rău, pustiire ce s-a abătut de două ori asupra satului, o dată când duşmanul a trecut pe acolo, împingând frontul dincolo de munţii cei înalţi, tot mai departe, spre soare răsare, până unde ei nu au ajuns nici măcar atunci când treceau culmile şi luau drumul Târgului cu unele de vândut şi cu altele de cumpărat, timp în care s-au instalat toate relele ocupaţiei, mai ales pentru codane şi pentru nevestele rămase fără bărbaţi, chiar dacă pentru unele nu au fost tocmai rele, şi a doua oară când netrebnicii s-au retras, trecând mult dincolo de munţii dinspre soare apune, când frontul a revenit acolo de unde a plecat, ba s-a dus şi mai încolo, că doar nu era să-i laşi pe cotropitori să se adune şi să se pornească iar încoace, ci războiul a fost rău pentru că a făcut din oameni neoameni, cei mai mulţi dintre săteni scăpând cu minţile întregi ca şi până atunci, dar s-au găsit destui care, trecuţi prin vâltoarea nenorocirilor, au rămas cu părul albit înainte de vreme şi, ce-i şi mai rău, atât pentru ei, cât şi pentru toţi ceilalţi, cu judecata fugită din scăfârlie cine ştie pe unde, iar nenorociţii, belele pe capul familiei şi pe întregul sat, îngrozeau oamenii limpezi la gânditoare într-atât, încât aceştia nu mai puteau ieşi noaptea din casă şi ziua din bătătură, deoarece neoamenii se năpusteau asupra lor ca jivinele, îi muşcau şi îi zgâriau, iar mulţi dintre cei căzuţi pradă sălbăticiunilor omeneşti, de spaimă, de groază sau din cine ştie ce alt motiv, înnebuneau şi ei, aşa încât trebuia găsită o rezolvare cât mai grabnică a năpastei abătute din cauza războiului, fireşte, asupra satului.

Descâlcirea acestei mari urgii era cu atât mai necesară, cu cât numărul celor bolnavi la cap se îngroşa pe zi ce trecea, această năpastă dovedindu-se a fi o molimă de neînţeles, explicaţiile celor întrebaţi, nu mulţi, că nu mulţi aveau pretenţia că le ştiu pe toate şi le şi ştiau cu adevărat, deşi fiecare în parte îşi dădea cu presupusul, lucru uşor de altfel, asta ca să arate că nu poartă capul pe umeri numai pentru a nu le ploua în gât , desluşirile lor erau diferite, în funcţie şi de şcolile mai mult sau mai puţin înalte prin care şi-au purtat picioarele, ba că nebunia se ia numai de către cei ce nu-şi pot stăvili şirul gândurilor negre, ba că asta este din cauză că la unii mintea stă în largul ei în căpăţână, iar la o hurducătură mai zdravănă se poate împrăştia în lărgimea în care se hâţână, prin urmare, nemaifiind adunată la un loc, nu mai are omul cu ce cugeta cum se cuvine, că judecata izvorăşte din întreg, şi nu din bucăţele, ba că nebunia se ia prin muşcătură şi prin zgârietură, că s-au auzit poveşti cum că mulţi dintre bolunzi aveau urme de dinţi şi de unghii pe tot trupul, şi nu are cum să nu se ia aşa, întrucât sângele este cel ce împrospătează creierul, celor care îl au, bineînţeles, aşa că, stricat fiind de veninul nebuniei, sângele ce poate face altceva decât să strice mintea şi stricată s-o lase pentru totdeauna, ba că nenorocirea ce s-a abătut asupra satului e semn că Necuratul a intrat cu totul în oamenii cu judecata întunecată de gânduri spurcate, ceea ce înseamnă că, în scurtă vreme, toţi vor fi sălaşul Spurcăciunii, pentru că nu poţi spune că vreunul dintre ei măcar o dată nu a gândit la lucruri slabe, lucruri pe care nu le-au putut întrupa în cuvinte fără a se face de ruşine, ba că asta e din cauza nesocotirii legilor şi poruncilor, că cine nu se supune rânduielilor numai nebun poţi spune că e, ba că molima e înainte-mergătoarea altora şi mai şi, ce vor veni mai pe urmă, de să nici nu ştii dacă lumea mai e sau nu lume, ba că una, ba că alta, încât nimeni nu mai ştia după care din marii învăţaţi ai satului să se ia, rămânând totuşi cu o socoteală asupra căreia au căzut cu toţii la învoială, să nu te găseşti niciodată prin preajma vreunuia cu judecata smintită, iar cum asta nu se poate înfăptui, pentru că neoamenii umblă care pe unde îi taie capul lor bolund, trebuie găsită de urgenţă o înlăturare a năpastei.

Să zici e una, iar să faci e alta. Iată o judecată demnă de toată mândria pentru mulţi dintre cei puşi pe fapte mari. Şi aşa şi este, pentru că de la vorbă până la faptă e cale lungă, şi asta numai pentru că erau mai mulţi cei ce gândeau, decât cei ce lucrau, erau mai mulţi cei ce le ştiau pe toate, decât cei ce le făceau pe toate. Fie şi aşa, până la a face ceea ce spui că vrei să faci, întâi şi întâi trebuie să spui ce vrei să faci, or, să spui ce vrei să faci cu o droaie de nerozi nu e lucru tocmai uşor. Până la a găsi o soluţie, toate bune şi frumoase, asta ştiau toţi că trebuie făcut, dar cum anume trebuie făcut cine ştie, aici e marea problemă. Părerile nu au întârziat să apară, cel mai bine ar fi ca tâmpiţii să fie omorâţi, auzi vorbă, păi, în cazul ăsta tâmpit e cel ce gândeşte aşa, că doar nu au bolunzit bolunzii de capul lor, ci sminteala le-a venit din pricini care nu ţin de vrerea lor, atunci cel mai bine ar fi să-i strângă pe toţi, să-i ducă în Târg şi să-i vândă ca pe sclavi, nimeni nu se poate supăra pe ei, întrucât neoamenii, oricum, într-o altă lume rătăcesc cu socoata, asta chiar că întrece orice măsură, păi, dacă e să treci peste prostia din capul celor cu idei de idioţi şi să faci asta, cine şi-ar cumpăra pentru lucru în bătătură un sărit de pe fix, fără decât tot un sărit de pe fix, nu merge, cel mai nimerit ar fi cum ziceau ceilalţi, adică tot la Târg să fie duşi, dar să fie predaţi la casa de nebuni, păi da, nu e rău, numai că cine poate crede că ăia de acolo au o aşa casă mare în care să încapă toţi ţăcăniţii lor din sat, altceva, altceva ar fi să-i închidă într-o casă chiar la ei în sat, că şi aşa sunt nebunii lor, uite o idee nu rea, poate e cel mai bine astfel, dar au ei o aşa ditamai casă, nu au, nu au, dar o pot ridica. Ca atare, au hotărât să pună mână de la mână, cei săraci numai atât cât să nu zică alţii că nu au dat şi ei, şi să construiască pe tăpşanul înălţat ca un mare buboi în chiar inima aşezării o bolniţă, un spital, azil, ospiciu, sanatoriu sau cum i-or mai zice, unde să-i înghesuie pe smintiţi, să-i închidă, treaba lor ce-or face ei acolo, şi să-i păzească, atât cât va fi nevoie, toţi, pe rândul satului.

(va urma)

foto: Lucian Claudiu GRAPINI

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/03/22/proza-grapini-cetatea-cu-nebuni-1/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: