Proză: Codrina BRAN: SFÂRŞITUL LUMII

            Stătea în mijlocul apartamentului gol pe unicul scaun care se afla pe acolo, înconjurată de sacii cu cărţi, cu haine şi un televizor plin de praf aşezat direct pe podea. Revenise în casa goală ca pe un teren pârjolit de războiul care se încheiase. Nu căutaţi în cartea de istorie, nu-l veţi găsi acolo, fusese un război local la această adresă, teatru de război din care beligeranţii îşi retrăseseră trupele, rămânând pământul ars după ce s-a salvat ce se mai putea salva. Era, de fapt, casa ei, vechea ei casă care ajunsese la o anumită vechime şi care văzuse o sumă de istorii ce se succedaseră între pereţii ei. Pentru că, ce este o casă, decât o scenă prin care au trecut oameni cu vieţile lor mai liniare sau mai agitate (şi asta îi imprimă o anumită personalitate…)? Pârjolit rămăsese sufletul ei şi anii duşi.

            La început fusese un apartament oarecare, dintr-un cartier oarecare, asemănătoare celorlalte, toate noi, în care cu zeci de ani în urmă se mutaseră familii tinere cu copii. Fusese o casă nouă care încă mai mirosea a var şi a lemn nou, goală şi pregătită pentru orice. Toate blocurile erau identice, iar printre ele ondulau drumuri desfundate, pline de noroi sau praf, aşteptând un an sau doi până se asfaltau, dar nimeni n-ar fi avut de comentat, toată lumea era fericită că aveau, în sfârşit, propria locuinţă, chiar nu conta la ce etaj, ce importanţă are, toţi erau tineri şi puteau căra pe scări în sus şi în jos copii, bagaje, sarcini în luni avansate, descălţându-se cuviincios la uşă de ghetele pline de noroi. Aveau sentimentul că şi noroiul acela era al lor, în definitiv chiar aşa şi era, era cartierul lor, era blocul lor şi, în sfârşit, era apartamentul lor. Mult mai târziu începuse să circule bancul acela cu locatarul care venind acasă a încurcat blocul, a urcat la etajul corespunzător, a deschis cu cheia , a pătruns încrezător în holul apartamentului şi mai apoi în sufragerie convins că este acasă, preşul de la intrare, cuierul cu haine şi mai apoi mobila şi covoarele erau identice cu ale lui. Abia când a dat cu ochii de o altă femeie decât nevasta lui, s-a fâstâcit şi privind la cheia ce o ţinea în mână a ieşit de-a îndărătelea cerându-şi scuze, realizând că a încurcat blocul.

            Copiii erau cam de aceeaşi vârstă, îmbrăcaţi cu aceleaşi treninguri şi mergând la aceeaşi şcoală de cartier. Părinţii, cu mici excepţii, lucrau la fabricile din zona industrială, în celălalt capăt al oraşului, unde se deplasau cu noaptea în cap, cu aceleaşi tramvaie. Apartamentele erau mobilate cam la fel, ceasurile deşteptătoare sunau la aceleaşi ore, poate şi femeile făceau aceeaşi mâncare, se băteau covoarele cam în aceleaşi zile. Da, atunci, la început, diferenţele erau atât de mici, asemănarea atât de uimitoare, aşa cum este  orice început. Aşa era în cartierele noi în oricare oraş, astfel că un aiurit şi mai mare decât cel din banc ar fi putut încurca şi oraşul, nu numai blocul sau apartamentul.

            Centrul oraşului era cu totul altceva. El dădea personalitate localităţii. Oraşul avea  o arhitectură diversă, avea istorie, chiar din epoca romană. Coloane, cioburi de vase, monumente funerare dăduseră la iveală săpăturile arheologilor, apoi perioada medievală cu biserici, ziduri cu contraforţi, chiar şi un bastion. Oraşul avea dimensiuni în diverse epoci astfel clădirile de pe străzile centrale aveau frize şi capiteluri, răsfăţuri burgheze, personaje mitice care păreau că susţin pe umerii lor întreaga greutate a clădirii, graţioasele femei purtau povara de piatră şi travertin cu dezinvoltură. Burghezie risipitoare. Dincoace, în cartiere, lumea nouă se dovedea economă şi eficientă. Macaralele ridicau pereţii prefabricaţi ale căror armături aveau să fie sudate la îmbinări, creând spaţii de locuit într-o viteză maximă. Încăperi standard, asigurând fiecărui membru de familie opt metri pătraţi. Suficient pentru un pat şi un dulap. Suprafeţe excedentare se dădeau pentru cazuri excepţionale, enumerate în lege. Ca de exemplu: foştii ilegalişti care locuiau la etajul doi, într-un apartament de trei camere, sau profesorul de la patru care avea doi băieţi suferind de schizofrenie. Da, începuturile pot părea identice, diferenţele sunt invizibile la început cu ochiul liber, vreau să spun cu ochiul naiv. Diversitatea, diferenţele ar fi putut fi văzute de un ochi suprem, de ochiul bătrân al lui Dumnezeu. Până una – alta timpul părea foarte lung şi plictisitor. Părea infinit. Parcă ştim noi cum e infinitul?! Mă rog, astea-s cuvintele. Altele n-avem. Pe măsură ce trece timpul, afli că plictisul nu este cel mai rău lucru, el poate fi chiar semnul unei stabilităţi. Da, stabilitatea în bine, binişor, călduţ. În rău e furtună. Acolo nu te plictiseşti. Dacă e de ales astfel, mai bine plictisul.

            Atunci, demult, când încă nu se risipise de tot mirosul de var şi lemn nou, îi auzea pe vecinii de deasupra făcând dragoste. Poate o făceau mai des, dar ea îi auzea duminică dimineaţa. Canapeaua lor era destul de sonoră şi pereţii subţiri. Era şi acesta un zgomot domestic. Apoi lipăind tălpiţele goale ale copiilor pe linoleum, apoi aspiratorul, maşina de spălat, servitul mesei, mici discuţii, un râs răzleţ. Acum era linişte. Nu mai făcea nimeni dragoste, nu mai erau copii mici, nu mai era nici linoleum, ci doar parchet şi covoare confortabile. Era o mare linişte. Toamna şi iarna veneau să mai adauge veşnicie veşniciei.

            Între timp copiii au crescut, s-au împrăştiat, buldozerele istoriei au invadat brusc liniştea şi prin spărtură au dat năvală mirajele occidentului după care tânjeau de atâta vreme oamenii, vitrinele occidentului: licori cu arome şi culori minunate, margarine fine în ambalaje apetisante, pâini albe pufoase, ţigări de toate mărcile, muzică multă, haine la modă, video şi apoi internetul. Toată lumea s-a înghesuit să se înfrupte, în sfârşit venise normalitatea, belşugul, libertatea, maşinile scumpe. Prin aceeaşi spărtură au pornit spre lumea aceea minunată omenire multă cu bagaje mici şi visuri mari. Se preţăluia totul în mărci, dolari şi mai apoi în euro. Ce paşaport spre fericire acest euro ! Au început să crească din pământ vile cu nenumărate încăperi spaţioase, cu garaje încăpătoare acţionate electronic. Oh, internetul! Ce mirific, cum poţi călători virtual în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, cum poţi comunica cu o grămadă de oameni după ce stătuseşi izolat în apartamentul tău de bloc cu câteva cărţi şi un aparat de radio !

            Şi acum, când am ajuns şi noi să atingem cerul cu mâna, bat gongurile apocalipsei. Mai întâi un preaviz: criza economică cu asigurarea că niciodată nu va mai fi ce a fost, adică fericirea tocmai a plecat când am apărut şi noi în ţara minunilor.

            Stătea pe scaunul acela singuratic din casa care odinioară era plină, ca un supravieţuitor al unei apocalipse personale şi se gândea dacă o mai poate speria ceva pe lumea asta.

Published in: on 21 Martie 2012 at 5:11 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/03/21/proza-codrina-bran-s-f-a-r-s-i-t-u-l-l-u-m-i-i/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: