Proză: Lucian POP: Criza pentru cei fără bani

    Am descoperit că, odată cu inima, îmi mai bate o inimă. A fricii. Faţă de fragilitatea planetei noastre. O frică ce mi-a fost dată tacticos cu raţia, câte o linguriţă în fiecare seară.

Cine este criminalul ce vrea să mă termine? Televizorul. Nu există buletin de ştiri fără o informaţie, ba despre un asteroid rătăcit care ar putea lovi planeta, ba despre un supervulcan ce dă semne de trezire, ori despre pâinea noastră cea de toate zilele, despre găurile apărute în stratul de ozon cu cele două posibile efecte: încălzirea globală sau, dimpotrivă, spectrul glaciaţiunii.

   Lucru rar şi valoros, odată pe an ni se aminteşte de nişte raze gama ce pot veni din cosmos pe neaşteptate. În momentul în care vor ajunge pe Terra, razele ăstea vor distruge toate instalaţiile ce funcţionează pe baza curentului electric. De ce nu se apucă repede de treabă savanţii noştri, să inventeze un aparat de anihilare a lor? 

   Când, acum o vreme, s-a dat iarăşi ştirea cutremurătoare  despre posibila invazie a razelor gama, frica mea a început să urle. O ştire ca o noapte de revelion, ce încununează un an întreg de ştiri, gândite să-ţi stimuleze creşterea părului pe şira spinării.

   M-am bucurat. Când frica mea a început să urle. Până atunci îmi era ca un spin nevăzut, abstract, sâcâietor, dar, odată cu urletul, a primit o formă şi un chip. Aveam ca tovarăş de drum existenţial, un lup. I-am pus numele de Lăşilă.

   Până nu deschideam televizorul, nu ştiam ce face, pe unde este. Când îl deschideam, hopa, îl simţeam lipit de mine.

   Pe toate canalele, acelaşi tipic al buletinelor de ştiri. Se difuzau, în ordine, violurile, crimele, apoi, ca să-ţi aducă zâmbetul înapoi pe buze, furturile inedite şi petarda zilei din Parlament. La sfârşitul telejurnalului, ca  cireaşă roşie de pe frişca imaculată,  stătea triumfător un mic şi alert scenariu despre una din multiplele modalităţi de-a sahariza minunata noastră planetă albastră. Odată linsă frişca şi servită cireaşa, lupul meu îşi ridica botul către luna disperării şi urla, urla, că-mi venea să mă strâng singur de gât! Singura soluţie: închideam televizorul şi ieşeam cu Lăşilă la plimbare. Cui să mă plâng că, în plină civilizaţie, când şi puşcăriaşii au dreptul să stea minimum 5 ore în faţa televizorului, eu, cum trece telejurnalul, trebuie să ies afară din apartament?

   Recunosc, am o încăpăţânare, înaltă cât… ce să zic?… cât un turn faimos! Şi dacă îmi sparge timpanele pe dinlăuntru, cu urletele lui, nu renunţ la telejurnal. Da capo al fine. Este drept, în compensaţie, când ne întoarcem, nu mai aprind televizorul, citesc romane poliţiste.

   Soţiei mele îi apăru o dungă neagră de gelozie în priviri, şi în câteva seri mă însoţi pe străzi, dar, convingându-se că nu mă văd cu nimeni, se lăsă păgubaşă.

   Într-o altă seară, când am venit cu Lăşilă din lunga plimbare, ud până la piele din cauza unei ploi neaşteptate, m-am revoltat şi-am aprins televizorul. Eram singuri în apartament.

   În fiecare seară, după ce, grijulie, îmi termina cina şi mi-o lăsa sub capac, pe masa din bucătărie, soţia cobora la o prietenă de la etajul al IV-lea. Ce pot povesti două femei, seară de seară, fără să se plictisească?

   Cred că, în ceea ce spune, un bărbat urmează, fără abatere, o linie dreaptă către o ţintă. A ajuns la ţintă, gata, tace. Pe când la femei, ţinta merge în faţa lor ca un ghid curtenitor, îndemnându-le în permanenţă: ]- Pe aici, vă rog, ţineţi aproape, imediat ajungem…” Şi, încântate de atenţia care li se acordă, nu îşi dau seama că ţinta le învârteşte în cerc!

   Deci, soţia mea era la prietena de la etajul al IV-lea şi eu, ud până la piele, m-am dezbrăcat şi am îndrăznit să aprind televizorul. Prind un reportaj din jungla amazoniană, cu nişte primitivi ce stăteau în faţa unor colibe din frunze şi mâncau alene nişte gândaci mari, respectabili, bine prăjiţi, crocanţi. După un mârâit de nemulţumire că am pornit aparatul de tortură, văd că Lăşilă oftează adânc în faţa tabloului mişcător cu tribul ce îşi lua prânzul. Mi se face şi mie foame. Vreau să mă duc în bucătărie, la mâncarea lăsată de soţie sub capac, dar Lăşilă latră iritat. Îl fascinează sălbaticii. Mă prind de figură. N-au maşini, n-au televizoare, frigidere, lifturi, vin razele gama, îi doare în cot.

   Nu era seară să nu găsesc pe cele o sută de canale, câte un reportaj despre ultimele triburi ce trăiau izolate în nemărginitele jungle ale Amazonului. Neclintiţi ca sfinţii din icoane, şedeam cu Lăşilă în faţa sălbaticilor ce se delectau cu mâncăruri şi dansuri specifice locului, într-o ignoranţă totală faţă de pericolele ce dau târcoale planetei.

   Mă lovi cea mai chinuitoare nostalgie. A lucrurilor imposibil de atins. Visam să fiu un membru cu drepturi depline al unui trib de pe Amazon.

   Nevastă-mea sesiză că ceva nu este în regulă cu mine, dar n-am vrut să-i mărturisesc adevărul, până când, într-o seară, la telejurnal, ni s-a prezentat un milionar ce urca într-un elicopter. Urma să stea, pe o perioadă nedeterminată, unde anume?! Exact, la sălbaticii mei de pe Amazon!

   N-am fost niciodată invidios pe nimeni, dar în seara aceea, i-am înjurat copios pe toţi milionarii din lume. L-am scos şi pe Lăşilă cu forţa la plimbare, cum se obişnuise ca, imediat după telejurnal, să plonjăm în imagini cu triburi izolate.

 – Bărbate, mă luă solemnă nevasta, când m-am întors cu Lăşilă, presimt că te paşte o boală de nervi. Spune-mi, te rog în genunchi, ce-i cu tine?

I-am spus.

   Cu toate carenţele şi limitele ei, ce-i al femeii, este pus deoparte! E alături de tine, la modul cel mai serios, chiar şi atunci când mori de supărare că nu poţi ajunge şi tu, de exemplu, pe Lună!

–  De ce nu mi-ai spus până acuma ce te frământă? Suntem numai noi doi în apartamentul ăsta mare. Îţi amenajez în camera mare o junglă, mai ceva decât în realitate! Cât despre milionari, lasă-i în pace, nu le duce grija, sunt destui scorpioni pe-acolo!

După două săptămâni de interdicţie, intru alături de soţie în sufrageria noastră. N-a avut nici o reţinere, şi-a băgat mâna până la fundul sacului nostru cu economii, să mă consoleze cu un petic de junglă impecabilă, ca la Hollywood. Într-un colţ, pe nişte pietre, stătea ţeapănă o iguană, lungă de un metru.

– Este vie? – am întrebat în şoaptă.

– Vie.

– Dar nu mişcă.

Nevasta îmi dă un bol cu floricele de porumb.

– Nu-ţi fie frică de ea, îi plac floricelele la nebunie.

Când văzu bolul cu floricele albe, iguana veni sprintenă către mine, desenând nenumărate S-uri. Pe lângă pereţi erau înşirate vase mari de ceramică cu palmieri, lămâi, chiar şi o tufă de dafin. Iar în mijlocul sufrageriei, trona atârnat de tavan un hamac autentic, după asigurările călduroase ale soţiei, confecţionat din liane naturale, aduse chiar din jungla mea. M-am instalat în hamac şi soţia a ieşit din sufragerie, toată numai zâmbete discrete de triumf. Urmărind iguana cum îşi mânca floricelele, parcă m-am văzut pe mine în faţa unei savarine, o savarină ceţoasă de aromele ce le exaltă în jurul ei, sirop de căpşuni, vanilie, aluat pretenţios, dulce, şi albul, elegantul gust de frişcă. Săteam în hamac, iguana se retrase cu demnitate pe pietrele din colţ şi, prin liniştea absolută ce mă cuprinse, un viermişor săpa cu disperare să mă anunţe că ratez momentul culminant al serii.Telejurnalul.

   Singura mobilă pe care nevastă-mea o lăsase în sufragerie, era un scrin special conceput pentru televizor. Avea două uşiţe care îl mascau şi, cu ele închise, scrinul părea un dulap mai scund. Ca fumătorii înrăiţi, am deschis uşiţele şi  am aprins televizorul.

Mă uitam cu Lăşilă şi cu iguana la telejurnal, destinşi, eram nişte fiinţe primitive, de unde până unde să ştim ce sunt acelea aceea antimaterie, bioxid de carbon, efect de seră?

   Şi pe când tot mai mulţi milionari îşi pierdeau urma în jungla  amazonică, s-au ridicat urgent pe lângă marile noastre oraşe nişte sate reconstituite fidel după modelele epocii de piatră. În fiecare vineri sunt luate cu asalt de oameni asemenea mie, dornici să trăiască măcar pe perioada week-endului în armonie cu lupii lor.

Published in: on 20 Martie 2012 at 4:10 pm  Comments (2)  
Tags: , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/03/20/proza-lucian-pop-criza-pentru-cei-fara-bani/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. E mult, mult, mult adevăr aici. Eu am ales să nu aprind televizorul. Ce-i drept, nici n-am timp (și nici nu vreau să-mi fac). Sunt o neinformată liniștită, că, de fapt, la ce bun jungla din cameră dacă are televizor? De fapt, nu pot să nu mă întreb cât de liber mai poate fi omul actual în acest mediu angoasant al civilizației; dar nici după cel al junglei eu nu aș tânji – iguanei, eu îi prefer televizorul cu știrile despre meteorit. Iar despre obsesii, ce să mai vorbim? Ni le facem „cu mâna noastră”.

  2. Nu cred că mai avem drum de întoarcere la nevinovata junglă. Suntem informați, vrem nu vrem, cu lingurița, cu polonicul, cu cisterna, ceas de ceas, seară de seară, nu putem să ne ascundem, nu avem scăpare.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: