Proză: Elena CESAR von SACHSE: Distracția Agathei (4)

(urmare)

La ora anunţată, detectivul hotelului apăru în camera Agathei, unde cele câteva persoane îl aştepta liniştite.

– Bună ziua tuturor. Lipseşte cineva dintre cei pe care i-am rugat să fie prezenți?

– Toţi sunt aici -, îi răspunse Agathe cu zâmbetul ei sincer. – Familia Rosetti, Crist, nepotul meu, camerista, cei doi chelneri şi maseuza -, îi prezentă ea, în timp ce respectivii înclinau uşor capul, salutând scurt.

– Atunci putem să începem dezbaterea nostră.

Şi fără nicio altă introducere, detectivul îi anunţă pe toţi:

– Am analizat toate informaţiile primite de la dumneavoastră și de la personalul hotelului, apoi am controlat toate filmele din data de 22 și 23 iulie aflate în posesia noastră. Părerea mea este că toţi cei de faţă puteţi fi vinovaţi în egală măsură. În acelaşi timp însă s-ar putea să nu aveţi niciunul vreo vină.

Făcu o pauză, timp în care îi sfredeli cu privirea pe fiecare în parte, după care continuă:

– Doamna Kelly avea ochii acoperiți, deci nu a văzut ce se întâmplă în jurul ei. Asta înseamnă că toţi aţi avut ocazia să descoperiţi colierul, în cazul în care acesta era în apartament.

Cei de faţă îl ascultau cu atenție, în timp ce detectivul se așeză în sfârșit pe scaunul ce îi fusese destinat, scoțându-și din buzunarul hainei micul notes.

– Deşi doamna Agathe mi-a mărturisit că în acea seară familia Rosetti nu a intrat la ea în apartament, trebuie s-o contrazic.

Întorcându-se către ei, adăugă:

– Aţi stat exact 5 minute. Apoi ați intrat în apartamentul alăturat, ca în final să coborâți în bar.

– Aveți dreptate -, confirmă domnul Rosetti. Obişnuim să bem un păhărel de coniac înainte de culcare,

– Dar în timp ce dumneavoastră, domnule Rosetti, aţi comandat băuturile, un necunoscut v-a furat ceva din buzunar. Pe pelicula filmului se vede clar că aţi plătit consumaţia, deci nu vi s-a furat banii. Întrebarea este ce anume v-a dispărut?

Domnul şi doamna Rosseti se priviră mirați şi spuseră aproape instantaneu:

– Nimic!

Detectivul continuă:

– Apoi v-aţi îndreptat spre recepţie unde aţi dorit să depuneţi ceva în seiful dumneavoastră. Unul dintre recepţioneri v-a condus în trezoreria hotelului, dar la un moment dat, domnule Rosetti, aţi devenit foarte agitat şi v-aţi scuzat, spunând că reveniţi a doua zi. Ce aţi constatat că vă lipsește?-, întrebă încă o dată detectivul.

Cu o privire speriată amândoi se întoarseră spre Agathe. Aceasta, zâmbitoare, îşi admira manichiura de la mâna dreaptă, după care răspunse în locul celor întrebaţi:

– Dublura colierului dispărut.

Toţi o priviră surprinşi, până şi detectivul rămase o clipă într-o uimire mută, până să pună următoarea întrebare:

– Aveţi dublura colierului?

– La toate bijuteriile care depăşesc câteva milioane am dubluri.

– Dar acest lucru nu l-aţi declarat.

– Pentru că nu doream să se ştie -, îi răspunse ea, zâmbindu-i complice.

Detectivul rămase o clipă pe gânduri şi o întrebă în continuare nemulţumit:

– De fapt, ce căutăm? Colierul original sau copia?

În felul ei jucăuş, Agathe îi răspunse liniştită:

– Amândouă! Tocmai asta este, sunt atât de bine lucrate, încât mi-e foarte greu să deosebesc care e veritabil şi care fals. S-ar fi putut foarte bine să fi purtat la Casino copia… și să-l fi dat pe cel original familiei Rosseti să-l depună în seiful hotelului. Habar nu am ce am putut face…

– În acest caz trebuie anunţate asigurările.

– I-am anunţat, rugându-i să păstreze secretul câteva zile. 

– Diferenţa este că dacă colierul dipărut din buzunarul domnului Rosett a fost cel adevărat, singura vinovată sunteţi dumneavoastră!

– De ce aş fi? De unde era să ştiu că acesta va fi furat din buzunarul domnului Rosetti? Sper că nu insinuaţi că mi-am furat singură colierul, punând un hoţ să mi-l subtilizeze -, şi începu să râdă cu poftă, în felul ei caracteristic. 

– Să mă scuzați, doamnă, dar s-au mai întâmplat cazuri când s-au înscenat furturi doar pentru a se încasa asigurarea.

– Sinceră să fiu, acum nu mai sunt sigură de nimic. Aseară am fost convinsă că i-am dat dublura domnului Rosetti, dar acum, dacă mă gândesc bine, poate i-am dat originalul. Nu știu ce să vă spun -, spuse ea derutată.

– În această situaţie, mă lovesc din nou de o informaţie neclară din partea dumneavoastră, doamnă Agathe.

Privind-o cercetător, detectivul era vizibil nemulțumit.

– Să presupunem că colierul pe care aţi dorit să-l puneţi în seif era cel original, deși, după mărturisirea făcută acum câteva clipe, nu putem fi siguri nici de acest lucru. Înseamnă că celălalt a dispărut nu dimineața, cum ați mărturisit, ci cu o seară înainte. Deci unde sunt colierele? -, a fost întrebarea detectivului, la care nici unul din cei de față, nu puteau răspunde.

……………………………………………………………………………………………………………….

 

 

Oana împreună cu fiica ei s-au instalat în Casa femeilor. Au primit o cameră luminoasă, cu o mică nişă unde puteau găti. Plăteau 14 euro pe lună şi aveau tot ce aveau nevoie.

În timp ce tânăra femeie îşi aranjă lucruşoarele în dulap, Elize vorbea cu păpuşica ei:

– Acum avem cheiţa fermecată şi vom putea împreună cu mama să deschidem uşa din castelul vrăjit. Scoase o cheiţă din buzunarul pulovărașului şi se făcu că deschide o uşă invizibilă.

auzind ce vorbeşte fiica ei, Oana se întoarse brusc spre ea.

– Elize, de unde ai cheiţa asta? -, o întrebă, cu o privire speriată, punându-şi mâna stângă pe inimă.

Se aşeză în genunchi ca să fie la nivelul fetiţei.

– Din baie -, răspunse mititica.

– De ce nu mi-ai spus că e la tine? Sepi putea să mă omoare aseară din cauza ei. Nu ai auzit că căuta o cheie?

– Nu! -, răspunse ea.

Apoi cu o figură crispată începu să plângă cu sughiţuri. Oana o îmbrăţişă cu drag, spunându-i:

– Nu mai plânge, scumpa mea. Am să văd eu ce am să fac.

– M-am gândit că vom putea fugi de el într-o țară fermecată -, mai spuse fetița, ștergându-și lacrimile de pe obraji, cu mâneca puloverului.

– Nu ar fi rău să ajungem acolo. Numai că trebuie să găsim drumul -, îi răspunse tânăra femeie, îngândurată.

Luă cheiţa în mână şi o privi prelung. Recunoscu, după numărul fixat de un inel, că seamăna cu cheile de la dulăpioarele din gară, unde-şi pun călătorii bagajele. Deodată îi spuse fetei:

– Îmbracă-te, Elize! Mai ştii, poate totuşi e o cheiţă deosebită…

……………………………………………………………………………………………………………….

 (Va urma)

Published in: on 17 Martie 2012 at 10:42 am  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/03/17/proza-elena-cesar-von-sachse-distractia-agathei-4/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. Curge f. interesant. Aștept cu nerăbdare urmarea.

  2. Dragă Doamnă Codrina, mă bucur că nuvela mea polițistă v-a stârnit interesul. Sper ca finalul să fie la înălțimea așteptărilor… Cu simpatie. Elena Sachse.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: