La scurt timp după ce-i plecă nepotul, Agathe auzi o bătaie scurtă în uşă. Un bărbat tânăr intră hotărât în încăpere.
– Stimată doamnă, mă numesc Müller.
– Sunteţi detectivul hotelului?
– Întocmai!
– Vă rog să luaţi loc. Serviţi o cafea?, îl întrebă ea.
– Vă mulţumesc, nu doresc nimic -, îi răspunse acesta, zâmbindu-i amabil. În timp ce se aşeza în fotoliu, îşi scoase un carneţel cu un pix.
– Aş dori să-mi spuneţi tot ce vă amintiţi…..
Agathe aproape că nu-l lăsă să-şi termine vorba şi începu:
– Tinere domn, aseară m-am reîntors de la Cazino mai repede ca de obicei. Obişnuiesc să-mi pun bijuteriile imediat în seif. Ieri însă, spre ghinionul meu, nu am făcut acest lucru. Mă durea capul şi mă simţeam obosită, aşa că l-am aşezat… ori pe măsuţa oglinzii din dormitor, ori pe noptieră, ori pe etajera din baie, când am intrat să-mi iau o aspirină. În orice caz, l-am avut la mine când am intrat în apartament.
– V-a însoţit cineva de la Cazino până la hotel?
– Doamna şi domnul Rosset. Nu mai ştiu însă dacă au intrat la mine sau m-au însoţit doar până la uşă. De obicei servim un păhărel de coniac înainte de-a ne culca.
– De unde cunoaşteţi familia Rosset? Locuiește în acest hotel?
– I-am cunoscut de câţiva ani buni în Cazino. Sunt italieni. Apartamentul meu e lipit de a lor.
– Aha! -, spuse tânărul detectiv, notându-şi ceva cu un scris mărunt.
– Cine a intrat azi la dumneavoastă în cameră?
– Pe la ora 8 am comandat o stică de şampanie. Ştiţi cum e, „cui pe cui scoate”.
– Aşa-i -, încuviinţă celălalt, zâmbind. – Cunoaşteţi chelnerul care v-a adus comanda?
– Da! Mereu aceiaşi. Dacă nu e Peter, e Michael.
– Dar azi care dintre ei a fost?
– Nu ştiu. Aveam ochii acoperiţi cu o mască de catifea pe care o folosec uneori, să pot adormi.
– V-a lăsat căruciorul cu comanda în această cameră?
– Nu! L-am rugat să mi-l aducă lângă pat.
– A mai venit în această dimineaţa cineva la dumneavoastă?
– Maseuza!
– Pe la ce oră?
– Cam pe la 8 şi 30 de minute.
– Unde vă face masajul?
– În dormitor!
– În baie a fost?
– Da! Am rugat-o să-mi lase apă în vană. Înainte de-a pleca ea, a venit nepotul meu să mă anunţe că tatăl lui, adică fratele meu, ajunge pe la ora prânzului în oraş.
– El în ce cameră a fost ?
– Se mişcă peste tot. Nu are astâmpăr niciodată.
– Pricep!
– Până aţi descoperit dispariţia colierului v-a mai vizitat cineva?
– Nu! Când am remarcat dispariţia lui, l-am sunat imediat pe directorul hotelului. A venit imediat la mine. La câteva minute după plecarea lui, a revenit nepotul meu Crist.
– Dar când exact aţi remarcat că vă lipseşte prețiosul obiect?
– Azi dimineaţă, înainte de-a intra în baie.
Cineva a bătut uşor la uşă, dar Agathe, dusă pe gânduri, nu a auzit. Uşa se deschise încet, în timp ce capul cameristei se strecură pe lângă uşă.
– Mă scuzaţi -, spuse surprinsă.
– Tu eşti Suzane?
– Da! -, şi vru să iasă.
– Un moment, domnişoară. Ce căutaţi?
Fata se roşi până în vârful urechilor, dar răspunse cu o voce calmă.
– Am venit să fac curat.
– Dar nu aţi fost chemată.
– Vin nechemată, domnule. Noi lucrăm când clienţii nu mai sunt în camere.
– Păi nu aţi observat că doamna nu a coborât încă?
– Nu! Colega mea m-a chemat să preiau prosoapele, şi până am urcat cu liftul din pivniță a trecut jumătate de oră. Doamna ia micul dejun întotdeauna la ora zece şi, după cum vedeţi, acum e zece şi jumătate.
– Vă mulţumesc. Puteţi pleca -, încuviinţă Müller.
Fata ieşi ca o furtună pe uşă. Detectivul se ridică, scuzându-se.
– Nu vreau să vă mai reţin. Voi analiza filmele de la camerele de luat vederi, iar mâine voi veni să tragem concluzii, avându-i pe toţi protagoniştii de faţă. Deocamdată vă multumesc. La revedere, doamnă Agathe!
– La revedere, domnule Müller.
Îndreptându-se spre ușă, tânărul detectiv adăugă:
– După ce coborâţi la micul dejun va trebui să fac o mică retrospectivă prin apartament, în speranţa că aș putea găsi anumite indicii care să ne ajute în acţiunea noastră.
– Bineînţeles, domnule Müller. Vă rog să faceţi tot ce e de făcut -, acceptă Agathe propunerea
…………………………………………………………………………………………………..
(Va urma)
Ovidiupecican's Blog 
Lasă un răspuns