Proză: Elena CESAR von SACHSE: Distracția Agathei (1)

– Stimată Doamnă, sunt dezolat. Vă mărturisesc că niciodată nu s-a furat ceva în hotelul nostru, cu atât mai puțin un obiect atât de valoros. Vă asigur că în scurt timp vom găsi vinovatul.

– Domnul meu, nu mă interesează pe mine vinovatul. Eu doresc să-mi recuperez colierul -, răspunse Agathe zâmbindu-i amabil, şi continuând să bea din cupa de şampanie ce-o avea în mână.

– Aşa e! Aveţi dreptate -, răspunse bărbatul rotofel, impecabil îmbrăcat, ce-şi şterse impacientat, cu o batistă, transpiraţia de pe frunte

– Domnul Müller, detectivul hotelului, va apărea în curând să vă pună câteva întrebări -, o informă el, după care salută şi părăsi încăperea foarte încurcat.

Doamna Agathe era o femei de vreo 50 de ani, bine făcută, dar şi bine conservată. Deşi văduvă de câţiva ani, se simţea bine în pielea ei. Accepta uneori amiciţia bărbaţilor curtenitori şi amabili, dar nu-şi dorea nimic serios, deoarece căsătoria, zicea ea, nu i-a adus nicio bucurie. Deşi născută în Africa de Sud, după moartea soţului a pornit-o spre Europa cu gândul de-a vizita oraşul Stuttgart, de unde se trăgea străbunicul ei dinspre mamă. A intrat în diferite organizații de ajutor social, în special pentru copii orfani, dar și pentru femeile lipsite de ajutor, față de care simţea o adevărată slăbiciune.

Vizitând mai multe orașe din sudul Germaniei, a ajuns şi în orăşelul Baden-Baden unde a devenit ulterior oaspete fidel. O atrăgea Cazinoul, însă nu era persoana care să arunce cu banii de dragul de-a epata.

– La ce mi-ar folosi să fac pe nebuna şi să arăt că ştiu să pierd când, de fapt, îmi place să câştig?! Nu de alta, dar jocurile, dacă nu mă amuză, mă plictisesc. Iar dacă pierd, mă enervez şi mi se ridică tensiunea. Aşa că am întotdeauna grijă să nu întrec măsura -, îi mărturisise ea nepotului intrat de câteva minute în cameră, care o întrebase, printre altele, dacă a câştigat seara trecută la ruletă.

– Nu am pierdut, nu am câştigat. Asta însemna plictiseală -, îi răspunse ea sec, aşezându-şi paharul gol pe masă şi sprijinindu-şi picioarele pe un taburete ce-i stătea mereu aproape.

– Dar, mătuşo, eşti atât de bogată că, de-ai pierde câteva milioane, nu ai simţi.

– Şi dacă milioanele pe care le pierd ar fi chiar moştenirea care ţi-ar revine, ce ai zice? -, i-o întoarse ea, râzând cu poftă.

– Ce-aş putea să zic?! Mi-aş îneca necazul într-o sticlă de şampanie şi mi-aş alege o fată frumoasă să-mi plângă de milă.

Agathe îl privi cercetător, încercând să pătrundă cu privirea dincolo de aparenţe. Dar negăsind decât o nepăsare dezinteresată, simţi brusc nevoia să facă pe moralista.

– Nu prea semeni cu fratele meu. Ai încercat ceva pe cont propriu?

– Ce anume?

– Vreo afacere cât de mică, să se vadă că ai și tu ambiţii.

Pentru că tânărul îi aruncă o privire plictisită, continuă:

– În schimb semeni mult cu mama ta. Ai eleganţa, rafinamentul şi frumuseţea ei, dar eşti la fel de risipitor.

– Mătuşo, dar cu dumneata nu seamăn deloc?

– Ba da! Ai umor! Cred că asta te-a salvat, să nu devii un îngâmfat nesuferit.

Tânărul îmbrăcat într-un costum elegant de in stătea picior peste picior în fotoliul de lângă fereastra penthausului. Cămaşa de un albastru deschis îi scotea în evidență ochii de aceeaşi culoare. Părul castaniu, cu uşoare tente naturale, era tuns scurt. Deşi Agathe fusese destul de directă, tânărul părea relaxat şi bine dispus, ba mai mult, părea că se simţea bine în prezenţa mătuşii.

– Pot să-mi aprind o ţigară? -, întrebă el, scoţându-şi din buzunarul pantalonului un port ţigaret de aur.

– Desigur, dragul meu. Cu toate că uneori mă superi, ai fost mereu nepotul meu favorit -, îi răspunse Agathe.

– Zău? N-am ştiut!

– Ba ştii foarte bine, nu fă pe neştiutorul.

Tânărul vru să-şi cântărească din privire şansele pentru următoarea întrebare, dar pentru că Agatha evită să-l privească, pierdu oarecum din curajul primului imbold, hotărându-se să folosească cea mai simplă stratagemă: sinceritatea. Zâmbind puţin încurcat, spuse:

– Atunci… o să-mi iau curajul să te rog ceva.

– Ca de exemplu ce? -, chicoti ea ca o adolescentă, deoarece bănuia ce urmează.

– Aseară am pierdut mai mult decât mă aşteptam. Dacă apelez din nou la tata, nu voi scăpa de predica de care, sincer să fiu, m-am cam săturat s-o tot ascult. Sosește azi în jurul prânzului.

– Aha. Deci ţi-ai zis „Ia să încerc la mătuşa Agathe!”… Numai că eu nu te voi încuraja la nebunii. Deşi eşti un tânăr intelgent, talentat şi intuitiv, care poate foarte bine să ducă o afacere la bun sfârşit, tu preferi să rămâi fără căpătâi. Femei, băutură, jocuri de noroc. Cel puţin ai terminat facultatea?

– Am terminat-o, dar la ce-mi foloseşte? Încă nu am chef să mă leg la cap dacă nu mă doare.

– La douăzeci și trei de ani tatăl tău îşi începuse afacerile.

– Păi asta ziceam şi eu. El le-a început, iar eu le voi termina.

– Că bine zici, la ce să te omori cu firea?!… Bătaie de cap -, făcu o mică ironie (lucru neobişnuit la ea).

– Mătuşo, nu te recunosc. De când ai devenit atât de critică? Ai dumneata ceva, de împungi ca o viespe înfuriată, încă de dimineaţă.

– Nu-mi găsesc colierul cu briliante!

– Ei, asta-i acum. Dar unde l-ai pierdut?

– Habar nu am -, răspunse ea, ridicând din umeri.

– Nu ştii dacă ai ajuns cu el în cameră, sau ţi l-a furat cineva în drum?

– L-am avut la gât aseară, de asta sunt sigură. Din acel moment nu-mi mai amintesc nimic. Aştept să apară detectivul hotelului, să vad cât de eficientă e poliţia germană.

– Mai bine l-ai fi jucai la poker şi poate câştigai mai mult. Aşa l-ai pierdut degeaba.

– Niciodată nu se ştie dacă atunci când pierzi ceva, e într-adevăr o pierdere.

– Ca de exemplu?

– A fost cadoul de logodnă a unchiul tău Jeck. Când mă gândesc câte am pătimit din cauza infidelităţii lui, dar mai ales a băuturii, nu consider că am pierdut ceva valoros. Din contră, mă simt liberă fără amintirea lui, agăţată de gâtul meu. Simt că de acum va începe distracţia. Vor apărea detectivii, paparazzi, întrebări, urmăriri… Ca în romanele poliţiste.

– Mătuşo, n-am ce zice, frumoasă distracţie. Poate în învălmăşeala cu care te vor înconjura toţi mai pierzi câte ceva. Inelul cu diamantul galben, lanţul cu briliantul roşu. Sunt sigur că vei deschide apetitul hoţilor de diamante, care sunt deja informaţi că soţul tău a avut cea mai mare mină de diamante prin anii 60, iar dumneata ai rămas cu cele mai superbe exemplare. Câte poveşti interesante se vor scrie prin reviste!… Cu singuranţă te vei minuna singură de ele.

Pe Agathe o apucase râsul, imaginându-şi probabil noua ei distracţie. Curând îl molipsi şi pe nepot, care-i ţinu isonul.

– Asta-mi place la tine, ştii să râzi cu poftă, ca şi mine. De cât ziceai că ai nevoie? 

……………………………………………………………………………………………………………….

 (Va urma)

Published in: on 14 Martie 2012 at 10:48 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/03/14/proza-elena-cesar-von-sachse-distractia-agathei-1/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: