Proză: Lucian POP: Cauze

     Departe de rutele comerciale, într-un sat din Grecia, era tiran unul Boldor. Acesta se lăuda cetăţenilor că la înmormântarea lui va sacrifica zece porci, trei viţei şi va pune la bătaie douăzeci de butoiaşe de vin. Pentru că, aşa era tradiţia pe atunci, în Grecia evului mediu timpuriu, cu cât pomana era mai mare, cu atât respescutul faţă de tine şi amintirea îţi dăinuiau mai mult.

     Însă, pe nesimţite, tradiţiile se mai schimbă.

În peregrinările lui prin provinciile Greciei, un comis-voiajor din Atena, nu-l uita pe tiran, iar tiranul îl oprea de fiecare dată la masă şi-l culca în casa lui.

     Ce-i dezvălui comis-voiajorul tiranului?

Că, în Atena, câţiva dintre cetăţenii de vază, renunţară la înmormântările grandioase ce se întindeau peste câte o săptămână întreagă şi din care bietul participant, după atâta mâncare şi băutură, ieşea şi el mai mult mort decât viu.

– Cum aşa?! se împietri inima în tiran. Înmormântare fără pomană?!

– Se dă pomană, cum să nu se deie?! se îngrozi şi comis-voiajorul. Vii de la groapă, te bagă la masă unde te aşteaptă un pahar de tărie şi farfuria cu aperitiv. Şi-a terminat toată lumea aperitivul, se iau farfuriile şi se serveşte friptura. Ori pulpe de pui cu cartofi natur, ori grătare cu cartofi pai. Binenţeles, cu salata aferentă. În timp ce mănânci, ţi se aduce o sticlă de bere. Ţi-ai băut şi berea, Dumnezeu cu mila, valea! După un ceas, localul este gol. Rămân numai rudele apropiate.

– Ferească-mă Cel de Sus de aşa ruşine! Chiar în halul ăsta de zgârciţi au ajuns atenienii? Odată îţi ţii înmormântarea. Ş-apoi cetăţenii nu-i înjură, nu scuipă pe memoria lor?

– Poţi să-l bagi pe răposat şi să-l scoţi de-o mie de ori, că nu-i pasă. Memoria lui stă pitită o vreme, până se liniştesc apele, apoi iese la lumină fără pată.

– Îţi baţi joc de mine!

– Nu-mi bat. Ştii după cine s-au luat maimarii Atenei? După negustorii Ţărilor de Jos. Acolo, nici măcar de-o masă decentă n-ai parte. L-ai condus spăşit, fie-i ţărâna uşoară şi primeşti un colac sec.

– Mi se face pielea de găină. Păgânii!

– Creştini ca şi noi. Dar pe altceva îşi cheltuiesc banii de pomană. Pe portrete. La ei, un pictor faimos, în faţa căruia baţi  temenele, este mai bogat decât un armator cu zece corăbii! Acuma, îmi dai dreptate cu memoria? Eşti văzut şi peste treisute de ani. Totul depinde de pictor, cum te scoate. Arhontele Petrescu şi-a expus portretul în piaţa centrală. Juri că-i viu, înfoiat ca un curcan, gata să te ciocănească dacă mişti în front…

Tiranul Boldor se mulţumi să înghită în sec.

 Peste vreo două săptămâni, în toiul adânc al unei nopţi, cine-i ciocănii tiranului în fereastră? Comis-voiajorul!

 Tiranul, nedumerit, mirat, pentru că-l vizita doar o singură dată pe an, cum îi deschise uşa, cum comis-voiajorul se furişă pe lângă el în casă, ca un pisoi speriat. Să-l liniştească, tiranul îi dădu câteva păhărele de tărie şi când comis-voiajorul se întremă cât de cât, îşi dădu drumul: 

 – Tirane Boldor, aşa se vede treaba, că nu putem scăpa de trecut. Războaiele civile au pus Grecia antică la pământ, un război civil ne va pune şi nouă capac! Ţi-am povestit despre câţiva dintre cei mai de seamă atenieni care şi-au prăpădit banii de pomană pe portrete. Unul dintre arhonţi, Harpagiu, ce nici peste şapte vieţi n-are şanse să ajungă prim arhonte, a stârnit populaţia Atenei contra portretiştilor. Cine nu respectă tradiţia, este un trădător. S-a pus în fruntea revoluţionarilor şi-au prădat vilele celor vizaţi şi le-au dat foc. Apoi, în piaţa centrală s-a proclamat prim arhonte, garantul trdiţiei sacre. Ceilalţi arhonţi din consiliu şi marii negustori, au fost aduşi pe sus în faţa mulţimii şi-au trebuit să semneze o declaraţie solemnă că îşi vor organiza înmormântări pe măsura rangului lor.

– Dar tu? De ce-ai fugit? La urma urmei, eşti un om modest, din popor.

– Ştii unde m-a prins revoluţia? Nu departe de vila lui Pinteşteanu, ce deţine monopolul comerţului cu Pontul Euxin. Lume buluc pe stradă, cu steaguri, topoare, cu suliţe scoase de la naftalină. Cum bine ai zis: cine ce treabă să aibă cu mine? Mic comerciant. Dar câţiva insurgenţi mă înconjoară neguroşi. Ce-ai în geantă? Marfă. Ce fel de marfă? Pingele italieneşti. Şi-ale noastre ce au? Numai ce face străinătatea este valabil? Scap uşor, fără măcar o palmă trasă prieteneşte peste ceafă, patrioţii îmi calcă numai geanta în picioare şi-mi varsă pingelele pe trotuar. Norocul meu, se aude un trosnet grozav, tocmai se dărâmase poarta din fier forjat a lui Pinteşteanu şi cei ce m-au controlat fug întra-colo. Dintr-o dată mă trezesc singur pe stradă. Mă aplec să-mi culeg pingelele. Şi ce văd în nişa dintre teatru şi orfelinatul arhionţiei, că în centru, clădirile sunt înghesuite ca şi chibritele într-o cutie. Să nu te mai ţin cu sufletul la gură. Un măgar cu desagi pe el. Abandonat. Mă apropii cu mare blândeţe de el, cum şi pe mine, cine mă ajută în peregrinările mele prin provincii? Şi hopa! În spatele măgarului, cine stătea pitit, verde de frică? Un pictor, tirane Boldor, un pictor din Ţările de Jos. Sunt mulţi străini veniţi cu fel de fel de treburi în Atena, îi remarci după croială, dar pictorii din Ţările de Jos îi întrec pe toţi. Îmbrăcaţi ca şi nişte papagali. Totuşi, om, îl înfăşor în mantaua mea, îi iau măgarul de căpăstru şi ieşim nestingheriţi din Atena. Mărite tirane Boldor, ce mai încolo şi încoace, pictorul este cu mine, aici, la mila ta!…

      Tiranul îl ascunse pe pictor în podul casei. În desagi, pictorul avea toate cele necesare artei lui. Drept profundă recunoştinţă, îi făcu tiranului un portret arătos.

     Dar revoluţia din Atena, în loc să se potolească subit, aşa cum estimase tiranul Boldor, în doar două, hai, trei zile, se extinse în toată ţara, deşi majoritatea covârşitoare a grecilor nu văzură un portret în viaţa lor. Dar din start, aveau o aversiune innexplicabilă faţă de ele.     Văzând că gluma se îngroaşă, pe tiran îl cuprinse frica, avea senzaţia că  toţi sătenii îl privesc suspicios şi ştiu cu toţii, precis, că ţine un pictor ascuns în podul casei.

     Într-o noapte apăsătoare, de insomnie, urcă la pictor şi-i explică prin semne patetice de ce trebuie să-i distrugă portretul. Pictorul protestă. După ce-am lucrat atâta la el?! şi înfrigurat, îi veni o ideie genială. Atuncea, pe loc, îşi deschise cutia de vopsele şi-i îmbogăţi chipul cu o barbă albă, patriarhală, îi puse câteva cruci pe hainele de gală şi-i înconjură creştetul cu o aură strălucitoare. Apoi, în alte zile şi nopţi, să-şi facă un culcuş în singurătatea tot mai corozivă a podului, mai pictă nişte sfinţi. Acestea au fost primele icoane din lume.

     Iar pomanagii rămaseră mofluji, pentru că de-acuma banii se duceau pe picturile murale ale bisericilor şi pe icoane!

Published in: on 2 Martie 2012 at 11:50 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/03/02/proza-lucian-pop-cauze/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: