Scriitură creativă: Variațiuni pe tema Pieței Universității – ianuarie 2012 (2: Claudia NEGREA)

(R)EVOLUȚIA UNEI FECIOARE

de Claudia NEGREA

       Camera era scăldată într-o lumină violet şi decorată cu eşarfe colorate care atârnau pe pereţii cu postere vechi, şterse, de pe care nu se mai înţelegea mare lucru. Simona se uita în gol spre  televizorul dat pe volum minim. Protestele erau în toi: sute de bucureşteni ieşiseră în stradă pentru a-şi urla în gura mare nemulţumirile. Steagurile României fluturau prin Piaţa Universităţii, bărbaţii se schimonoseau strigând revoltaţi spre un vinovat absent, spre clădiri, spre statui, spre cer. În surdină se auzea slab, de la un pick-up vechi, o melodie a formaţiei The Beatles, iar Simona şedea pe jos, nemişcată, cu gura întredeschisă şi cu o pensulă în mână. Era în mijlocul operaţiunii de a picta o pancartă mare. În mijlocul florilor viu colorate şi al semnelor păcii, stătea scris cu litere de mână frumos rotunjite: Noi iubim, nu muncim. După ce şi-a terminat lucrul s-a îmbrăcat cu o fustă lungă şi o bluză mai groasă. A oprit televizorul, muzica şi a ieşit din apartament cu pancarda în mână. Locuia singură. De când s-a mutat la Bucureşti era aproape întotdeauna singură, deoarece îi venea greu să-şi facă prieteni. Fiind foarte timidă, aproape că nu a schimbat nicio vorbă cu ceilalţi colegi de facultate. Acum era deja în ultimul an. Înafară de o verişoară îndepărtată, nu a vizitat-o nimeni la ea acasă. Idealurile ei nu se potriveau cu cele ale altor oameni, ea aspirând la lucruri măreţe în viaţă, la perfecţiune chiar. Ea credea în puritatea sufletului şi a trupului, luând astfel decizia de a se izola de orice i-ar fi putut face rău. În această zi de ianuarie a decis că prezenţa ei la un protest ar putea fi benefică. Ea ar putea schimba lumea în bine. Oamenii s-ar iubi din nou.

            Telefonul suna într-una în biroul domnului Mureşan. El nu părea să bage de seamă. În mijlocul încăperii se afla scaunul negru de birou pe care şedea domnul Radu Mureşan, profesor de limba şi literatura română la unul dintre cele mai bune licee ale Bucureştiului. Ţinea în braţe o pisică albă şi grasă care torcea cu ochii închişi în timp ce o mângâia cu o mână. În cealaltă mână ţinea o lucrare pe care o citea încruntat pe sub ochelarii de vedere.

– Ăsta-i prost! rosti domnul Mureşan frecându-şi sprâncenele cu degetul mare şi cu cel mijlociu şi îndreptându-se cu scaunul spre birou unde începu să scrie cu pix roşu pe lucrarea elevului. În cele din urmă, bărbatul se ridică şi răspunse la telefon. După o conversaţie de aproximativ un minut în care domnul Mureşan nu rosti decât cuvintele ,,da”, ,,nu” şi ,,bine”, se luă curentul.

– Pizda mă-sii! Acum? mormăi răguşit domnul Mureşan bâjbâind prin întuneric după brichetă. Cu o lumânare în mână ieşi din birou şi intră în dormitor unde începu să se dezbrace. Arăta foarte bine pentru vârsta lui: avea părul negru fără niciun fir alb, corpul îi era bine făcut, destul de înalt şi cu mustaţa îngrijită. Îşi scoase din dulap nişte pantaloni de stofă, un pullover gros şi nişte şosete. Pe hol îşi luă paltonul şi pălăria la care avea ataşate două pene, deschise uşa şi ieşi din casă cu lumânarea aprinsă în mână. Pe trotuarul din faţa casei îşi dădu seama, suflă în ea şi o lăsă pe bordură. Radu Mureşan era un profesor respectat, atât de ceilalţi profesori, cât şi de elevi, datorită intelectului său şi culturii generale pe care o avea. Cu toate acestea, nimeni nu ştia mare lucru despre viaţa lui personală. Discuţiile cu el erau atât de plăcute şi de interesante încât oamenii  nici nu se mai gândeau să-l întrebe dacă e căsătorit sau dacă are copii. Domnul Mureşan deţinea o casă mare, o vilă pe care o moştenise de la părinţii lui. Primea vizite destul de des. Toate persoanele care intrau la el în casă erau tinere- elevi care veneau probabil la meditaţii sau foşti elevi care veneau de dragul de a mai schimba o vorbă cu mult apreciatul profesor.

       Raluca făcea fitness în faţa televizorului cu părul prins în coc îmbrăcată doar într-o bustieră şi nişte pantaloni scurţi, mulaţi pe picioarele ei suple. Camera era modernă cu mobilă albă luată la comandă,  pereţi albi, tavan înalt şi luminată puternic de neoane orbitoare. Volumul era dat aproape la maxim, iar vocea femeii din televizor îi urla într-una să se îndoaie, să se aplece, să îşi ridice mâinile, apoi picioarele. Raluca executa cu zâmbetul pe buze, cu transpiraţia şiroindu-i pe frunte în jos. La final bău apă dintr-o sticlă de plastic şi opri televizorul pentru a da drumul la combina din care urla altă voce, de această dată a unei cântăreţe de muzică latino. Dansând pe ritmul melodiei, Raluca intră la duş unde petrecu în jur de zece minute, după care se închise în camera ei acoperită doar de un prosop. După o perioadă de timp imposibil de precizat, Raluca ieşi din cameră cu părul uscat, întins, îmbrăcată în nişte blugi negri şi o bluză gri, largă, care îi lăsa un umăr dezgolit. Pielea feţei îi era sufocată de un strat gros de fond de ten, genele încărcate de rimmel îi făceau ochii să pară mai mari şi mai strălucitori, iar rujul lucios îi scotea în evidenţă buzele cărnoase. Îşi luă paltonul şi deschise uşa de la camera părinţilor ei.

– Eu merg să mă întâlnesc cu Costel, spuse ea cu o voce uşor piţigăiată, afectată.

– Iar cu golanu’ ăla, mă? o întrebă tatăl ei cu dispreţ uitându-se în continuare la televizor

– Te rog să nu-i mai spui aşa, da?

– Las-o, Ionel că-s tineri, interveni mama Ralucăi uitându-se cu drag spre ea.

– Femeie, tu nu mai ştii ce a făcut ăla de ziua ei? Că a adus-o noaptea acasă pe patru cărări! Şi a condus beat! Lasă-mă pe mine cu tinerii… Tinerii-s proşti! se răsti Ionel şi dădu volumul mai tare la ştiri.

– Şi vezi pe unde umbli şi tu. Că uite… Uuuite la bezmeticii ăia acolo la televizor. Protestează şi ei că n-au ce face…

Raluca salută şi închise uşile după ea nervoasă. Era singură la părinţi şi avea parte de tot ce îşi dorea. Relaţia ei cu Costel avea deja un an, dar părinţii ei nu aflaseră despre el decât de două luni. Tatăl Ralucăi nu-l plăcea deloc. Spunea că e prea mare pentru ea, fiindcă avea treizeci de ani şi nici măcar nu ştia unde lucrează sau cu ce se ocupă părinţii lui. Cu toate acestea, avea o maşină scumpă. În clasa a noua, Raluca a câştigat locul întâi la balul bobocilor, fiind considerată cea mai frumoasă fată din liceu. Înafară de părinţi, nimeni nu o văzuse niciodată nemachiată. Visul ei era să devină actriţă sau prezentatoare la PRO TV.

            Simona stătea retrasă cu pancarta în mână, privind aproape absentă spre haosul ce se desfăşura în Piaţa Universităţii. Era singură şi sfioasă, ţinând pancarta mai mult ascunsă decât la vedere. Oamenii erau strânşi în jurul statuilor urlând diferite lozinci, unele deja ştiute, altele inventate pe loc. Aproape toţi ţineau în mâini pancarte, iar pe fiecare erau scrise cuvinte adresate în general guvernului sau cuvinte care reflectau nemulţumirile lor în legătură cu situaţia actuală din ţară. Simona părea uşor dezorientată, prinvind în stânga şi în dreapta cum cetăţenii îşi făceau singuri dreptate, unii certându-se cu jandarmii, fiind uneori chiar ,,apostrofaţi” fizic de către aceştia. La un moment dat se îndreptă spre ea fugind un tânăr care folosea steagul României ca şi pelerină.

– Haide şi tu acolo. De ce stai aici? Aici n-o să te bage nimeni în seamă. Haide, ce stai? Ia să văd, ce scrie pe pancarta ta?

Simona îi arătă speriată pancarta.

– ,,Noi iubim, nu muncim”, citi băiatul. Ce ai, fă? Eşti dusă? Aici e treaba serioasă şi tu vi cu lozinci d-astea… de hippioţi? Aruncă aia şi hai şi tu să strigi ceva… JOS BĂ-SES-CU! JOS BĂ-SES-CU! începu tânărul să strige îndepărtându-se de Simona şi fugind înapoi spre grupul protestatarilor. Simona îşi lăsă pancarta jos, sprijinind-o de un stâlp.

– Mi-a fost elev ţăcănitul ăla, spuse o voce masculină din spatele Simonei. Ea se întoarse spre bărbat.

– Radu Mureşan mă numesc.

Simona îi întinse mână şi se prezentă. Cei doi stăteau acum unul lângă celălalt uitându-se la mulţimea de oameni agitaţi.

– De ce nu mergeţi şi dumneavoastră acolo? întrebă domnul Mureşan.

Simona părea pietrificată cu privirea aţintită spre protestatari. Îi răspunse fără să îl privească.

– Nu cred că mă reprezintă… Am crezut că va fi mai paşnic.

– Eh, o să se potolească şi ei când îşi vor da seama că stau degeaba în frig. N-o să-i bage nimeni în seamă.

– Eu cred că voi porni spre casă… spuse Simona în timp ce spre ei se îndrepta cu paşi grăbiţi o fată înaltă.

– Nu vă supăraţi, îmi pare rău că vă deranjez, dar sunt puţin îngrijorată, spuse fata ajungând în dreptul domnului Mureşan.

– Îmi caut şi eu prietenul. Trebuia să ne întâlnim chiar aici, în Piaţă… şi nu-l văd nicăieri.

Domnul Mureşan se uită spre ea şi începu să chicotească.

– Păi aici vă daţi întâlnire, drăguţă? Tu nu ai văzut la televizor ce era afară?

– Cum arată prietenul tău? Poate l-am văzut eu, interveni Simona.

– Păi e brunet şi… Nu ştiu cum e îmbrăcat că nu am vorbit deloc cu el de la prânz. Cât e ceasul, nu ştiţi? Mie mi s-a descărcat bateria la telefon chiar acum şi nici nu am cum să îl sun. De aceea sunt disperată.

– E ora zece şi un sfert, domnişoară, răspunse domnul Mureşan. Noi suntem aici de vreo cinci minute, aşa.

Raluca se uită îngrijorată în stânga şi în dreapta.

– Am întârziat. Trebuia să ne vedem la fix. Probabil mă caută şi el pe mine. Voi sta aici, măcar e mai ferit.

– Staţi aici, e un unghi bun de observare. Nu-i aşa, domnişoară Simona?

Simona stătea în continuare lângă domnul Mureşan.

– Da, aşa e.

Simona îl privi stânjenită pe domnul Mureşan şi îl întrebă:

– Nu vă supăraţi… Spuneaţi că sunteţi profesor?

– N-am spus, răspunse el zâmbindu-i.

Simona roşi.

– Dar… Aţi spus că…

– Glumesc şi eu, domnişoară, râse domnul Mureşan şi o atinse cu mâna pe spate. Da, sunt profesor de limba şi literatura română.

– Mă gândeam eu. Eu anul viitor voi da la masterat la Facultatea de Litere… Teoria literaturii şi literatură comparată.

– Aaa, frumos, frumos. Dar cum ţi-ai dat seama că sunt profesor?

Simona îi aruncă un zâmbet stângaci.

– Iubire, aici erai! se auzi urletul unui băiat care se îndreptă spre cei trei.

– Costel! Ce-i cu tine, ai înnebunit?

Costel era la bustul gol purtând pe spate steagul României.

– Raluca, te-am căutat peste tot şi nu erai, strigă el gâfâind când era deja în faţa fetei.

– Bă, tu eşti porc! Tu te vezi în ce hal eşti? Puţi a alcool şi eşti dezbrăcat!

– Am băut nişte vodkă… M-am întâlnit şi cu Mihai, el e acolo la protest. Haide şi tu! strigă el în continuare

– Da’ nu mai urla, că te aud.

– Scuze… Am urlat acolo în mulţime şi acum mi s-au înfundat urechile aşa… Nu mai aud bine.

– Costel, tu eşti bou la faza asta. Cum să-mi faci aşa ceva?

– Hai nu te mai isteriza. Hai şi tu acolo. Mai sunt fete. A venit şi prietena lu’ Mihai.

– Mă doare-n cur de prietena lu’ Mihai, mă, n-auzi? Unde ţi-s hainele?

– Acolo, pe statuie. Era cald rău… Auzi… Eu mă duc să protestez. Mi-au dat băieţii şi steag, uite. Avem acolo de toate. Vrei să vi şi tu sau stai aici cu blegii?

Domnul Mureşan se încruntă fixându-l cu privirea, iar Costel se uită râzând spre el şi spre Simona.

– Ceeee-i nenea? începu Costel. Dacă sunteţi şmecher, veniţi acolo. Luptăm împreună împotriva lu’ ăştia de la conducere. Ce zici?

Domnul Mureşan nu îi răspunse şi îşi mută privirea spre Simona continuând discuţia despre facultate.

– Costel, cum vorbeşti aşa, mă? Tu eşti beat praf. Nici să nu mai vorbeşti cu mine, auzi? Du-te acolo şi fă-te de minune! Să te văd mâine la ştiri! Da’ chiar nu mă aşteptam la aşa ceva…

– Biiiine, tu. Mă duc. Hai, pa!

Costel se îndepărtă fugind şi urlând DEMISIA împreună cu ceilalţi protestatari.

Ralucăi îi dădură lacrimile şi începu să suspine. Domnul Mureşan se întrerupse din discuţia cu Simona şi se întoarse spre ea.

– De ce plângeţi? V-a necăjit băiatul?

– E un bou. Nu-mi vine să cred că face aşa ceva. Astăzi era aniversarea noastră de un an de când suntem împreună. Ştiţi… Noi ne-am logodit săptămâna trecută.

– Felicitările mele atunci. Sau… fără felicitări mai bine?

– Se va trezi el mâine şi îi va părea rău, spuse Raluca ştergându-şi lacrimile cu un şerveţel.

– Nu mai fiţi supărată. Viaţa e scurtă, faceţi ce vă spune inima!

– Da, aveţi dreptate.

Cei trei începură să se amuze datorită situaţiei din Piaţă, făcând glume ironice la adresa protestatarilor, iar Raluca îşi reveni repede din şocul pe care i-l provocase logodnicul ei, Costel.

– Fetelor, ce aţi spune voi de o cană de vin fiert pe frigul acesta insuportabil? Sau mai vreţi să rămâneţi aici să schimbaţi lumea? râse domnul Mureşan. 

Fetele începură să râdă şi ele

– Îmi pare rău, nu cred că am făcut cunoştinţă.

Simona şi domnul Mureşan făcură cunoştinţă cu Raluca şi se îndreptară spre o stradă îngustă.

    În bar era aproape gol, doar două mese fiind ocupate de cupluri. Ceasul arăta ora 22:45.

– Mai serviţi? îl întrebă domnul Mureşan pe barman.

– Da, până la două. La trei închidem.

– Perfect! răspunse bărbatul. Fetelor, vă rog să ocupaţi o masă până mă întorc.

Simona şi Raluca se aşezară la o masă mică, rotundă şi retrasă. Barul era luminat prost, iar mirosul de alcool şi ţigară era îmbibat parcă şi în pereţi. Scaunele şi mesele erau din lemn vechi, pline de zgârieturi. Simona evita să o privească pe Raluca. Se simţea oarecum pusă în umbră de această prezenţă. Ar fi vrut să rămână singură cu domnul Mureşan pentru a vorbi despre literatură. Ştia că ar avea ce se povestească cu el şi ar fi vrut să îi capteze atenţia cumva. Undeva în adâncul inimii sale ştia că un astfel de bărbat ar fi potrivit pentru ea. Un intelectual.

            Raluca se uita lung la Simona. Rimmelul i se întinse pe obraji din cauza plânsului.

– Ar trebui să te vopseşti brunetă. Ţi-ar sta mai bine, spuse deodată Raluca. Simona îşi îndreptă rapid privirea spre aceasta.

– Nu aş vrea. Îmi place culoarea mea naturală, răspunse ea.

– Da, bine. Eu sunt roşcată natural. M-am vopsit din clasa a şaptea. Nu suport părul roşcat. Şi pistruii… O bătaie de cap totală.

            Uitându-se într-o oglindă scoasă din poşetă, Raluca observă că fardul i se întinse pe faţă. Se ridică şi merse la baie. În acest timp, domnul Mureşan se aşeză la masă.

– Unde a dispărut domnişoara Raluca?

– La baie…

Barmanul le aduse o butelie de vin şi trei pahare.

– Vin fiert nu mai este. V-am adus la sticlă, ca de obicei.

– Mulţumesc, spuse scurt domnul Mureşan şi îi plăti barmanului.

 Raluca se întoarse cu machiajul împrospătat în timp ce el turnă vin în pahare. 

– Domnişoara Raluca! Vă rog să ne faceţi plăcerea şi să ciocniţi cu noi.

Cei trei ciocniră, iar în timp ce paharele se goleau, Raluca începu să povestească despre relaţia cu noul ei logodnic şi despre toate dificultăţile prin care trece din cauza tatălui neînţelegător şi a lui Costel care mai nou bea şi provoacă scandaluri. Totuşi, ea e o fată de rasă. Nu mai ştie dacă a făcut bine că s-a logodit. Simona tăcea şi se uita pe pereţi, evitând să îşi exprime punctul de vedere. Domnul Mureşan o aproba şi îi dădea sfaturi în legătură cu alegerea iubiţilor. După prima butelie de vin, barmanul mai aduse una.

– În seara asta aş vrea să mă îmbăt! spuse Raluca ridicând paharul de vin proaspăt umplut.

– Eu cred cred că deja v-aţi ameţit puţin, nu-i aşa? întrebă domnul Mureşan cu zâmbetul pe buze.

– Eh… sunt şi eu obosită. Plus că nici nu rezist foarte mult la băutură. Sunt sportivă.

– Sportivă spuneţi? Ce sport practicaţi?

– Păi sunt în echipa de majorete. Şi mai fac fitness… Joc şi volei în timpul liber. Şiii alte sporturi, dacă ştiţi la ce mă refer… zise Raluca pe un ton plin de subînţeles şi începu să râdă cu zgomot.

– Cred că v-aţi ameţit cam tare. Sunteţi sigură că mai vreţi să beţi? întrebă domnul Mureşan zâmbind pe sub mustaţă.

– Daaa, mai mult decât sigură, domnule! exclamă ea şi dădu paharul pe gât.

– Fără ,,domnule”. Poţi să îmi spui Radu.

– Radu? Ce nume frumos, observă ea uitându-se în ochii bărbatului.

– Dar domnişoara Simona nu ne mai spune nimic? Domnişoară… sunteţi cam tăcută. V-am neglijat?

– Nu, deloc. Mă gândeam doar…

– La ce anume, dacă nu sunt prea indiscret?

– Nu am mai băut de mult… Nici eu nu ştiu dacă voi rezista prea mult, chicoti Simona şi mai luă o gură de vin.

Radu se trase puţin înapoi şi începu să râdă cu poftă.

– Păi ce fete sunteţi voi. Una e sportivă şi nu bea, cealaltă a făcut pauză de la băutuă în floarea vârstei. Cum aşa?

Simona roşi în timp ce sorbea din paharul aproape gol. Radu i-l umplu. A doua butelie de vin era pe terminate, iar barmanul reveni la masă cu o a treia butelie pe care o desfăcu şi o lăsă în faţa lui Radu. Raluca se autoservi.

– Ştiţi… Eu nu prea ies în oraş, fu răspunsul întârziat al Simonei.

– Se vede, replică Radu şi se porni iarăşi pe râs. Ar trebui să îţi trăieşti viaţa din plin. Şi lasă-mă cu ,,ştiţi”. Spune-mi Radu.

            Discuţiile dintre cei trei începură să se aprindă tot mai tare. Simona şi Raluca erau deja ameţite bine, iar Raluca începu să îi facă ochi dulci lui Radu. Acesta nu o prea băga în seama, îndreptându-şi atenţia tot mai mult spre Simona.

– Dar tu nu ai un prieten?

Simona deveni din ce în ce mai vorbăreaţă.

– Nu. Nu am avut niciodată, nu-mi trebuie.

– Niciodată? Haide, nici măcar aşa… o aventură, două?

– Nimic. Am fost cam singuratică. Aş vrea să… Nu ştiu

– Să ce? o întrebă Radu cu ochii sclipind.

– Aş vrea să am un prieten de fapt. Dar unul de treabă. Nu ca şi Costel.

Raluca o fulegeră cu privirea.

– Ce e cu Costel? se răţoi ea la Simona pentru ca mai apoi să izbucnească în râs şi să strige: Costel e un bou, nu mă merită!

– Aş vrea să am un prieten deştept… continuă Simona. Care să ştie multe.

Barmanul veni din nou la masa celor trei, de această dată cu nişte shot-uri de tequila.

– Din partea casei, spuse el şi se îndepărtă.

– Tequila! Asta îmi place, spuse Raluca şi dădu pe gât tot păhărelul. Radu şi Simona făcură la fel.

– Mai vreţi să mai beţi câte ceva sau vreţi să mergeţi acasă? întrebă Radu zâmbind pe sub mustaţă şi uitându-se pe rând la cele două fete. Raluca începu să îşi roadă unghiile şi să îl privească zâmbind. Simona îşi sprijinea capul într-o mână.

– Mie mi-ar plăcea să mai povestim. Să mai luăm un vin, spuse ea tresărind.

– Problema este că eu nu mai am bani decât de un taxi. Dar mi-ar face deosebită plăcere să vă invit la mine acasă unde am un bar întreg plin de diverse băuturi, propuse Radu pe un ton cât se poate de serios.

– Dar de ce vrei să venim la tine? întrebă Raluca suspicioasă. Ai ceva planuri necurate, domnule? Fetele începură să râdă gălăgios.

– Vai de mine, dar se poate aşa ceva? Mie îmi place compania unor fete inteligente ca şi voi. Chiar vă rog să nu vă faceţi impresii greşite. Un oraş întreg mă cunoaşte.

– Bine, bine, glumeam şi eu, spuse Raluca şi se ridică de pe scaun. Vi şi tu? o întrebă ea pe Simona. Aceasta avea ochii înceţoşaţi şi nu reuşea să privească într-un punct fix.

– Vin.

            În taxi, Radu stătea în faţă lângă şofer, iar cele două fete pe bancheta din spate. Raluca vorbea mult şi râdea făcându-i şi pe ceilalţi să se amuze.

            Ajunşi în casa lui Radu, cei trei începură să bea whiskey şi să povestească.

– Ce muzică vă place? întrebă Radu ridicându-se de la masă şi îndreptându-se spre un casetofon vechi.

– Eu ascult muzică aşa… mai modernă, spuse Raluca.

– Orice, răspunse şi Simona cu ochii pe jumătate închişi ţinând paharul de băutură între două degete.

– Jazz să fie! Radu căută o casetă prin sertare şi porni muzica.

– Propun un joc, spuse el. Adevăr sau provocare. Ce spuneţi?

Simona îşi deschise larg ochii.

– Daaa, ce frumos. Nu am mai jucat de când eram mică. Aşa m-am sărutat prima dată cu un băiat. Eram în tabără şi am ales provocare! Aveam doar cincisprezece ani.

– Doar? Fato, pe ce lume trăieşti? întrebă Raluca. Fetele din ziua de azi la cincisprezece ani…

– Bun, deci jucăm? o întrerupse Radu.

– Da, răspunseră ele în cor. 

            Cei trei jucară punându-şi tot felul de întrebări care mai de care mai stânjenitoare cu privire la evenimente de care le era ruşine sau întâmplări despre care nu le făcea plăcere să vorbească. Într-un timp foarte scurt, jocul căpătă o nouă tentă.

– Simona. Adevăr sau provocare? întrebă Radu devenind mult mai serios.

– Provocare. Era prima dată când cineva alegea provocare. Sticla de whiskey era pe jumătate goală.

– Te provoc să îi dai jos sutienul Ralucăi pe sub bluză. Cu o singură mână. Tonul lui Radu devenise autoritar, iar Simona îl privi uşor nedumerită. Ca şi teleghidată, se ridică de pe scaun şi merse în spatele Ralucăi unde îşi băgă o mână pe sub bluza ei. După câteva secunde o scoase cu sutienul între degete. Îl puse pe masă şi se aşeză la loc.

– Îmi place jocul acesta, spuse Raluca zâmbindu-i lui Radu. Simona privea în gol cu pleoapele lăsate şi cu o expresie neutră.

– Raluca… Adevăr sau provocare?

– Aleg şi eu provocare. Sunt curioasă până unde îţi merge imaginaţia.

            După aproximativ zece minute de joc, ambele stăteau la masă pe jumătate dezbrăcate, în timp ce Radu, care alesese la rândul său doar ,,adevăr” le privea lacom muşcându-şi buza de jos. Venise rândul Simonei să aleagă.

– Provocare.

– Ridică-te şi sărut-o pe Raluca. Sărut-o cum l-ai sărutat pe băiatul din tabără.

Simona roşi. Cu respiraţia tăiată, se ridică încet de pe scaun. Sânii mici îi erau acoperiţi de un sutien alb din dantelă. Fusta îi era desfăcută la nasturi, aşa că îi căzu pe jos în momentul în care ajunse în dreptul Ralucăi, rămânând doar în lenjeria intimă din bumbac gri. Se aplecă spre ea şi amândouă închiseră ochii. Îi simţea respiraţia caldă cu miros puternic de alcool şi îşi întredeschise gura cu care îi atinse uşor buzele. La atingerea Simonei, Raluca începu să se plimbe cu limba pe buzele acesteia, pătrunzând cu ea înauntru.

            În timp ce ele se sărutau, Radu îşi desfăcu o foiţă de ţigară în care începu să presară tutun şi ceva ,,iarbă”. Le privea fumând şi le spuse să se ridice în picioare, ca să le vadă mai bine. Cele două executară. Simţind fumul, Simona se opri şi îl privi pe Radu cu poftă întrebându-l dacă poate să tragă şi ea un fum. El le oferi amândurora din joint-ul său, iar la final le luă pe fiecare de câte o mână şi le conduse spre dormitor. Fetele îl urmară.

            A doua zi dimineaţa, uşa dormitorului se deschise, iar Simona ieşi pe hol cu cearceaful alb mototolit în braţe. Intră în baie.

Published in: on 31 Ianuarie 2012 at 4:43 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/01/31/scriitura-creativa-variatiuni-pe-tema-pietei-universitatii-ianuarie-2012-2-claudia-negrea/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: