Proză: Leon Iosif GRAPINI: Şase mii de capete de vite (2)

(urmare)

 

Ce-ai vrea să ştii, îl întreabă omul pe câştigătorul pariului, fixându-l cu ochii uşor injectaţi, acesta din urmă îşi toarnă un păhărel de ţuică, dă sticla comesenilor, soarbe cu plăcere afişată lichidul tare, apreciindu-i puterea arsurii, şi intră din nou în discuţie, Numai dacă nu te superi, domnul, eram curios să aflu cum te-ai întâlnit cu madam, cu servitoarea şi cu chiriaşul lui madam, judecătorul, Deocamdată sunt stăpân pe mine şi pe simţurile mele, pe ceea ce văd şi ce aud, îi vrea tu să fii zeflemitor, dar n-ai cu cine şi de ce, Nicidecum, chiar mă interesează povestea asta, bate în retragere interlocutorul, deja pregătit să-şi agaţe pe buze un zâmbet ironic pe timpul relatării celuilalt, Să nu crezi cumva că dacă n-am găsit adăpostul el nu există, ori că dacă n-am dat peste persoanele văzute de mine ele nu sunt printre noi în carne şi oase, N-am zis chiar aşa, se apără tânărul, Ba da, ai susţinut vorbele cârciumarului, că cei trei, madam, slujnica şi judecătorul, au pierit în bombardamentul din patru aprilie, Acum nu te supăra, dar ce ştim noi de mai bine de o lună de zile, cum că sunt morţi, nu ni se poate scoate din cap, în toată această perioadă nu i-a văzut nimeni, până astăzi, când zici dumneata că ai dat peste ei în adăpost, Aţi fost la înmormântarea lor, întreabă străinul cu voce răstită, din care răzbate miza pe un răspuns favorabil lui, tânărul se uită întrebător la cei doi colegi de pahar care, aruncându-şi unul altuia priviri scurte, dau din cap că nu, el, la rândul lui, e nevoit să repete gestul, nu, niciunul nu a fost de faţă, de altfel, ei doar lucrează în zonă, de loc sunt din altă parte a oraşului. Toţi cei patru meseni îşi întorc capul spre cârciumar, aşteptând răspunsul său, acesta, ca şi cum ar fi fost prins comiţând un fapt ruşinos, păleşte în obraji, privindu-i rugător pe toţi odată şi pe fiecare în parte, Zi, meştere, ce stai, insistă pe acelaşi ton aspru străinul, ai participat la înmormântare, Nu, îngână acesta, Cum aşa, doar casa lui madam se află, adică se afla, recunosc, nu departe de crâşma ta, sunteţi vecini, Tocmai atunci eram plecat la ţară, la rudenii, am fost dus pentru o săptămână, se aud vorbele bărbatului de după tejghea, sfioase, încete, vinovate, Şi, Şi ce, Atunci de unde ştii, Spun şi eu ce au spus alţii, cum de unde ştiu, îi mai vine acestuia inima la loc, la întoarcerea mea acasă toată lumea susţinea sus şi tare că cei trei şi mulţi alţii au pierit în bombardamentul acela nemilos, n-am fost de faţă la îngropăciune, dar asta nu înseamnă că nu au fost duşi la groapă, doar n-a înnebunit întreaga stradă să afirme că nu mai sunt printre noi, cei vii. Vorbele cârciumarului sunt curmate de intrarea unei tinere doamne, bărbatul cu pălărie o recunoaşte, e femeia ce striga nervoasă după un copil când el s-a despărţit de grupul de muncitori cu care a făcut prinsoare, e o femeie până în treizeci de ani, îmbrăcată într-o rochie vişinie, pe talie, cu părul castaniu prins la repezeală într-un coc bogat, smeadă la faţă, cu ochii verzui, conturaţi de sprâncenele subţiri şi arcuite, cu nasul cârn şi cu buzele scoase în evidenţă de culoarea roşcată a rujului. Aceasta, fără a băga în seamă clientela de faţă, se duce direct la tejghea, în spatele căreia proprietarul localului surâde binevoitor, uitând cu totul de discuţia de adineauri, Cu ce te servesc, dragă, Două sticle cu sifon, se aude vocea zglobie a tinerei doamne, că mă înnebuneşte copilul, de când cu bombardamentele astea, de spaimă, cred, nu mai bea decât sifon, până şi tata a renunţat la apa de la robinet, că-i afectată, zice, dar nu are nimic, e apa cea dintotdeauna, Mă rog, fiecare cu părerile şi cu preferinţele lui, nici mie nu mi s-a părut că şi-a schimbat gustul sau culoarea, îi dă dreptate cârciumarul, altceva, Şi, dacă tot am venit până aici, fii bun, un pachet de ţigări, nu ştiu dacă mai are, dar dacă nu, precis mă trimite mai târziu după tutun, ce să facă şi el, stă toată ziua la geam, în scaunul cu rotile, şi fumează, La soţul dumitale te referi, se bagă în discuţie muşteriul cu pălărie, curios cum i-e firea şi dornic să ştie cât mai multe. Femeia se întoarce cu faţa spre el, îl măsoară dintr-o privire şi răspunde uitându-se în gol, De tata vorbesc, Ia zi, cucoană, sare cu vorba tânărul, surâzând cu înţeles şi privind-o drăgăstos, ca şi cum ar fi cunoscut-o intim, nu pentru noi, ci pentru domnul de alături întreb, când ai văzut-o ultima oară pe madam, Ce întrebare e asta, se aude glasul femeii, nu revoltat şi tăios cum ar fi fost de aşteptat, ci dulce, mieros, al cărui timbru trădează simpatie faţă de adolescent, Iaca o întrebare, că dumnealui, şi arată cu capul spre afacerist, susţine că a văzut-o astăzi, nu numai pe ea, ci şi pe servitoare, şi pe stimabilul judecător, Doamne apără-ne, rosteşte de această dată cu voce tremurată doamna, îndreptându-şi ochii înfricoşaţi spre masa străinului, nu se poate una ca asta, sunt morţi de mai bine de patruzeci de zile, Or fi, sare bărbatul, pentru voi toţi văd că aşa este, însă pentru mine nu, i-am văzut cum vă văd şi i-am auzit cum vă aud, Dacă tot aveai de gând să povesteşti grozăvia, fii amabil şi fă-o cât e şi coniţa de faţă, intervine unul dintre muncitorii cu salopetă albastră, să audă şi ea, asta numai dacă nu se grăbeşte. Femeia nu dă semne că are de gând să-i lămurească dacă e grăbită sau nu, dacă e interesată ori nu de întâmplare, încă uimită, stă cu cotul sprijinit de tejghea, aşteptând ceva anume, poate cuvintele povestitorului, Bine, fie, încuviinţează acesta, turnându-şi atent vin în pahar, era la amiază, trecut de doişpe, sunam la numărul paişpe, doar-doar o catadicsi careva să mă bage în seamă, nu escrocul de finanţist, că el, e clar, fuge de mine ca dracul de tămâie, ci altcineva, de-al casei, dar ţi-ai găsit, neprimind niciun răspuns am luat-o în susul străzii, când a început să ţiuie sirena am alergat spre adăpostul indicat de binecunoscutul afiş cu degetul arătător înnegrit, era un fel de pivniţă-subsol, pe băncile aliniate în mijloc, şedeau două femei, în jurul lor se agita un bătrân, judecătorul, după cum am aflat mai târziu, femeia mai în vârstă, slujnica, îşi tot făcea cruce şi o înghesuia pe madam cu vorba, să iasă din buncăr că ei i se tot zbate ochiul nu a bună, bătrânul o susţinea sus şi tare că e doar un exerciţiu, apoi au început să se certe, vorbeau de omul de la finanţe, şarlatanul, nu i-ar ajuta Dumnezeu-sfântul, discutau despre exerciţiu şi despre chirie, bag seama că omul cu legile nu şi-a plătit-o la timp, iar madam se arăta iritată şi nemulţumită, pe urmă, când sirena a încetat, am ieşit la lumină, să tot fi durat cinci minute, nu mai mult, Şi ei, întreabă domnişorul zâmbind ironic, Ei au rămas înăuntru, or fi ieşit mai târziu, nu ştiu, eu m-am întors la cârciumă, Şi nu i-ai întrebat una, alta, nu ai intrat în vorbă cu ei, îşi exprimă interesul unul dintre muncitori, Cum nu, dar îşi vedeau de ale lor, erau prinşi în ceartă, Vezi, se luminează deodată tânărul, asta e, dacă nu ţi-au acordat atenţie, înseamnă că ei nu te-au văzut, Ce tot îndrugi acolo, sare povestitorul furios, bătând cu palma în tăblia mesei, nu tare, de formă, cât să încline balanţa încrederii în favoarea sa, doar eram alături, mă petreceau cu privirea, şi nu te mai hlizi batjocoritor la mine, că ştiu ce spun, Nu te supăra, domnul, eu zic aşa, cumva, printr-o fantă a timpului ai pătruns în lumea lor, Ce fantă, ce lume, vorbeşti prostii, ce mama mă-sii, să mă scuze tânăra doamnă, Am citit undeva, o lasă mai moale interlocutorul, Ce-ai citit, întreabă femeia, a cărei privire înfricoşată radia şi o curiozitate nestăvilită, Că, în anumite momente şi condiţii, se poate trece dintr-o lume în alta, că îi putem observa pe cei morţi, fără ca ei să ne observe la rându-le, Hai că baţi câmpii, zice străinul ştergându-şi faţa transpirată cu batista şi sorbind o gură din paharul cu vin, Da, da, incredibil, dar adevărat, sunt lucruri ce ni se întâmplă, şi nu le înţelegem, insistă convins tinerelul, la cât e universul de complex orice e posibil, Lasă, nu te da deştept tu cu universul tău, îl întrerupe agasat celălalt, dacă ar fi aşa, mai degrabă intram în universul finanţistului, acolo unde se ascunde, pungaşul, şi-l luam de guler, să-i ţes vreo două, Dar el nu e mort, e încă viu, se dă de partea tânărului doamna, şi eu am citit despre universuri paralele, despre bucla timpului, despre atingerile posibile dintre lumea noastră şi lumea morţilor, şi cred în asta, deşi, trebuie să recunosc, subiectul mă sperie de fiecare dată când e abordat, dumneata, şi se întoarce cu faţa spre străin, ai face bine să crezi, eşti singur împotriva tuturor, Dacă şi ceilalţi, meşterul şi domnii în salopetă, cred în buclele despre care vorbiţi, atunci da, sunt singur de partea astalaltă a baricadei, Nu asta am vrut să spun, când mai mulţi încearcă să te convingă de ceva nu văd de ce te-ai împotrivi, pe madam, Doamne păzeşte-ne, ai văzut-o întrucât s-a prăpădit, săraca, pe vecinul meu de la finanţe, cred că la el făceai referire, îl poţi vedea şi pe el, dar în carne şi oase, Când l-oi întâlni ştiu ce am de-i aruncat în faţă, dar ia-l de unde nu-i, că s-a mutat, escrocul, mă cheamă acasă la el, iar el dă bir cu fugiţii, Dar nu s-a mutat nicăieri, îşi exprimă neînţelegerea femeia, locuieşte la acelaşi număr, paisprezece, pe strada asta, alături de casa noastră, Cum, tună şi fulgeră bărbatul zvâcnind de pe scaun şi înălţându-şi ameninţător pumnul în aer, spre groaza doamnei, meştere, ce mi-ai îndrugat acolo, mi-ai spus că nu mai locuieşte aici, Pe mine aşa m-a informat chiar dumnealui, se trage în spate crâşmarul ca şi cum s-ar pregăti, la o adică, s-o ia la fugă, el a zis, nu eu, conchide acesta trăgându-i cu ochiul străinului, cu subînţeles, gest neobservat de ceilalţi, dar care îl luminează pe clientul nervos, determinându-l să abandoneze atitudinea războinică şi să renunţe la subiect, Fie cum zici, când vine ciolanul, Mai durează puţin, nu mult, Bine, aştept, şi ia ziceţi, i se adresează femeii, dacă sun la uşă îmi răspunde, Asta nu pot şti, dar cunosc cu siguranţă că nu s-a mutat nicăieri, e adevărat, de două zile nu l-am văzut, însă pe ceilalţi ai casei da, eu zic să încercaţi din nou, poate vi se va răspunde, Aşa voi face, dar mai întâi aştept mâncarea, meştere, fă-i ceva, că sunt grăbit şi mai am şi o foame de n-ai vrea să dai faţă cu ea, Îndată, îndată, face acesta intrând în bucătărie, unde întârzie câteva minute, timp în care tânărul nu o slăbeşte din ochi pe doamnă, aceeaşi preocupare având-o şi cei doi muncitori, dar nu pentru mult timp, în cele din urmă preferând să şuşotească unul cu celălalt, golind păhărelele de ţuică…

(va urma)

Published in: on 28 Ianuarie 2012 at 12:31 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/01/28/proza-leon-iosif-grapini-sase-mii-de-capete-de-vite-2/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: