Proză: Leon Iosif GRAPINI: Între două limanuri (4)

(urmare)

 

Să ai grijă, îi spune doamna, luându-şi umbreluţa de soare din coşul împletit, aflat în stânga uşii, lângă un taburet tapiţat, voi zăbovi vreo trei ceasuri, când mă întorc să fie masa pregătită, îţi las ţie în sarcină să le anunţi pe bucătăreasă şi pe servitoare, când se trezeşte micuţul ştii ce ai de făcut, domnul vine mai târziu decât mine, dar la masa de prânz va fi prezent. Deschide uşa şi se afundă în marea de lumină de afară, deschizându-şi umbrela albă şi acoperindu-şi obrazul diafan. Pleacă la un cămin de bătrâni, împreună cu alte doamne de aceeaşi condiţie participă la acţiuni filantropice, de unde revine epuizată, însă plină de sine.

În această dimineaţă s-au petrecut lucruri ciudate, stăpânul, când doamna se găsea cu spatele, îi arunca nursei ocheade scurte, pline de înţeles, când mustrătoare, când dulci. Ea îi ocolea privirea şi încerca să se afle mereu în preajma stăpânei, cât mai mult cu putinţă în faţa ei, spre a evita ochii lui scormonitori, ce-i sfredeleau sufletul, punându-i-l pe jar. Până acum nu i s-a mai întâmplat aşa ceva, şi slujeşte în casa lor de aproape un an, domnul îşi vedea mereu de treburile lui importante, de bărbat cu probleme pe cap, cu avere de înmulţit şi de păzit, îndrăgostit de soţie şi preocupat de micuţ cu grijă şi cu iubire părintească.

Nursa urcă scările şi intră în camera copilului, de câteva minute bune nu i-a auzit glăsciorul, o fi adormit sau îşi închipuie jocuri cu multiplele figurine colorate în fel şi chip ce spânzură deasupra pătuţului, când dă cu ochii de el îl descoperă dormind. Revine în salon cu gând să o caute pe servitoare spre a-i transmite ordinele stăpânei, când aude maşina domnului că opreşte la scară. Uimită, deoarece nu s-a mai întâmplat să vină acasă la această oră din zi, dă să se apropie de fereastră să vadă dacă este într-adevăr automobilul lui, dar nu apucă a-şi finaliza intenţia că stăpânul intră în vestibul, închide uşa în urma sa şi întreabă în timp ce-şi agaţă pălăria în cuier, Doamna a plecat, Da, tocmai ce-a ieşit, că aţi venit dumneavoastră, Copilul, îşi arată el curiozitatea paternă, Doarme, răspunde nursa rămasă în picioare, între  sofa şi fereastră, Servitoarea, continuă şirul întrebărilor scurte, Dacă nu e la bucătărie sau în camerele de sus, o fi plecată după cumpărături, zicea azi-dimineaţă că are drum în oraş după una, alta, Foarte bine, spune domnul relaxat, scăpat de o grijă, privind-o cu insistenţă, întrebător. Dădaca îşi pleacă privirile, însă le ridică la loc când aude întrebarea năucitoare, Ce căutai acolo, Unde, domnule, Faci pe proasta cu mine, ştii exact la ce mă refer, Vă rog, nu înţeleg, Ce mă contrariază cel mai tare nu e nici locul şi nici de ce ai ales să faci asta, ci cum ai putut lipsi din casă de atâta timp fără ca noi să ne dăm seama, Unde să fiu şi de ce să lipsesc din casă, întreabă bona speriată, trecându-i prin minte fel de fel de situaţii neplăcute în care ea, conform spuselor stăpânului, ar fi putut fi implicată, Nu mai face pe nevinovata, ştim amândoi cât eşti de neprihănită, ai o viaţă dublă, una pură, onestă, alta mizerabilă, Domnule, izbucneşte fata în plâns, nu înţeleg la ce vă referiţi, pur şi simplu ce aud mă înfricoşează, mă speriaţi de-a dreptul. Apoi scoate un ţipăt scurt, un gând îi plesneşte mintea ca o lovitură cruntă de bici, aşa cum a adormit şi cum s-a întors acasă doar cu copilul în braţe, fără cărucior, cine ştie ce o mai fi făcut fără să-şi dea seama, inconştientă. E acelaşi ţipăt, continuă bărbatul privind-o tăios, seamănă perfect cu cel de astă-noapte, numai că atunci ai ţipat de două ori, o dată de plăcere, a doua oară de surprindere, când mi-ai descoperit faţa, Vă rog, mă chinuiţi, nu înţeleg, vă rog, domnule, se vaietă nursa frângându-şi mâinile şi vărsând potop de lacrimi, simt că înnebunesc, vă rog să mă lăsaţi în pace, simt că mi se face rău. Parcă îmbunat de rugăminţile ei, bărbatul curmă şirul invectivelor, se uită la ea, nu cu dojană şi cu mânie, ci cu afecţiune şi cu remuşcare, şi se aruncă deodată asupra ei, o cuprinde în braţe şi-i acoperă faţa cu sărutări, Draga mea, iubita mea, te rog să mă ierţi, sunt nebun după tine, te-am cunoscut trupeşte astă-noapte, şi nu-mi mai ieşi din minte, te iubesc, te iubesc, ceva trebuie făcut, ceva trebuie hotărât, vom discuta şi vom decide împreună, de comun acord, fără tine mă simt pierdut, pustiu, gol, un nimic, draga mea. Fata, buimăcită şi potopită de sărutări şi îmbrăţişări, încearcă să se desprindă din strânsoare, Vă rog, vă rog, dar nu izbuteşte, el o înlănţuie şi mai strâns, sărutându-i părul, ochii, obrajii, ea se zbate şi, când un zgomot venit din capătul coridorului ce dă spre bucătărie îi sare în ajutor, reuşeşte să se desprindă din încleştarea braţelor lui. Abia apucă şi unul, şi altul să-şi aranjeze cât de cât îmbrăcămintea şi să se îndepărteze unul de celălalt, că în salon intră servitoarea, ţinând în mâini o tavă încărcată cu pahare de cristal goale pe care urmează să le rânduiască în vitrină.

Când prietena ei, curioasă şi nerăbdătoare, îi bate în uşă şi intră neaşteptând încuviinţarea, tânăra încă se află pe pat, goală, dezvelită, cu mâinile întinse pe lângă corp şi cu privirea fixată în tavan. Doamne ce spaimă mi-ai tras, spune amica, vădit preocupată şi interesată, am crezut că a dat peste tine un nebun, un psihopat, că au mai fost cazuri când fete au fost găsite sugrumate sau cu gâtul tăiat. Ea îşi priveşte prietena lung, încercând să-i înţeleagă cuvintele, îşi acoperă ochii cu braţul mâinii drepte şi începe să plângă, cu sughiţuri întretăiate ce-i saltă pieptul în răstimpuri scurte. Doamne, ce s-a petrecut, ai păţit ceva, întreabă musafira, învelind-o cu pledul şi aşezându-se pe pat, spune-mi, că mă prăpădesc toată, şi de curiozitate, recunosc, dar îndeosebi de grija ta, că mă sperii, hai, încearcă să te aduni şi deapănă tot, de la început până la sfârşit, vai de mine, să nu-mi spui cumva că l-ai sărutat pe gură, că nu te cred, doar n-ai fost atât de proastă să faci una ca asta. Ea încuviinţează dând din cap, spre stupoarea celeilalte.

După ce află întreaga poveste cu lux de amănunte, amica se bate cu palmele peste genunchi, râde strident, debordând de bucurie, Vezi, ţi-am zis eu, a dat norocul cel mare peste tine, iar tu ai ştiut să profiţi de el, îl ai acum pe stăpân la degetul mic, îl poţi juca pe degete cum vrei, a ajuns jucăria ta, poţi face din el ce-ţi pofteşte sufletul, din ce mi-ai spus concluzia e clară, s-a îndrăgostit nebuneşte de tine, o să vezi, te va vizita la noapte din nou, îşi va cere iertare că te-a părăsit valvârtej şi că te-a lăsat să suferi, se va arunca la picioarele tale şi te va implora să-i acorzi iubirea, apoi te va căuta tot mai des, va fi mort după tine, finalul e previzibil, dar ce spun eu, e garantat, cu mintea ocupată de făptura ta şi cu inima înflăcărată de iubirea ce ţi-o poartă, îşi va anunţa soţia, sec şi galant, că divorţează, pe urmă te va scoate în lume, se va afişa cu tine în cercurile de prieteni, fără a le dezvălui că eşti o femeie de moravuri uşoare, atunci va fi momentul prielnic să-i dai cu tifla în nas, ruinându-l de-a binelea, odată divorţat şi hulit de amici şi de rude va deveni în scurtă vreme un client fidel al birturilor de mahala, înecându-şi amarul în băutură şi ascunzându-se de cunoscuţi, iar tu vei triumfa, îţi vei fi răzbunat viaţa mizeră în care te-a adus şi cu care nu te poţi nicicum împăca, văd eu, hai, ridică-te şi fii veselă, ai multe de făcut pentru a-ţi atinge ţelul.

Dar acesta este ţelul ei, se întreabă după ce prietena a părăsit odaia, chiar asta îşi doreşte, să o vadă pe doamnă smulgându-şi părul de disperare, poate că da, merită această tortură, la cât de răzbunătoare a fost pentru clipa ei de somn şi de neatenţie i se cuvine o asemenea umilinţă, dar el, stăpânul, e vrednic de o soartă afurisită şi amarnică, de o viaţă blestemată şi nefericită, să ajungă dintr-un domn distins şi nobil un pierde-vară împovărat de ruşine şi infamie, lipsit de căldura căminului de altădată, de respectul soţiei, de râsetul copilului adorat, de stima societăţii şi mai ales de clipele de iubire tainică petrecute în chilia ei, poate că nu, cu atât mai mult cu cât în inima sa de femeie flacăra dragostei s-a aprins şi arde cu putere, da, nu încape îndoială, îl iubeşte, dacă se va hotărî să iasă astăzi din stabiliment pentru a se îndrepta spre casa stăpânilor ei, fostul loc de muncă, o va face numai pentru a-l zări pe domn, cumva tot va da cu ochii de el, îl va privi cu nesaţ, bucurându-se de frumuseţea lui, sperând că la noapte o va căuta din nou, şi dacă o va căuta i se va arunca în braţe, sufocându-l cu dragostea ei.

Îmbrăcată în rochia cea nouă, de culoarea florii de cireş, mulată pe talie şi cu pliuri bogate de la brâu în jos, cu pălărioara mică pe cap, din care îi atârnă pe faţă o voaletă neagră, ce-i ascunde figura mai bine de jumătate, lăsându-i la vedere doar bărbia micuţă, rotundă şi catifelată şi buza de jos bine desenată, roşie şi ademenitoare, cu o poşetă minusculă, tot neagră, în ton cu pantofii, spânzurată, printr-un şnur lung, de umăr, iese din chilie în curte, din curte în stradă, trece prin mulţimea pestriţă, ferindu-şi privirea, uitând că îi este ascunsă de pânza fină, ce-i acoperă chipul, şi se îndreaptă spre staţia de tramvai.

După mai bine de o oră coboară în apropierea parcului central, traversează strada, se afundă în umbra castanilor şi, intrând pe o alee laterală, o apucă spre casa stăpânilor ei, a foştilor stăpâni, cu gând să stea undeva pitită doar-doar va apărea cumva, de undeva domnul ca să-l poată privi nesăţioasă. Ajunsă la destinaţie, îşi caută un loc de observare pe partea opusă a străzii, într-un mic gang, unde nu poate fi reperată deoarece între ea şi clădirea supravegheată se interpune trunchiul gros al unui copac. Cu inima strânsă, bătându-i amarnic, îşi petrece ochii pe faţada clădirii cu etaj, de la o fereastră la alta, fără a distinge vreo mişcare, ferestrele înalte, largi, acoperite cu perdele groase, par moarte, pe uşa masivă, de stejar, nu intră şi nu iese nimeni. De altfel, nu are cine, doamna o fi plecată în treburile sale filantropice sau se delectează cu lectura unei cărţi uşoare, tolănită pe o sofa, domnul e la birou, poate doar servitoarea să iasă după cumpărături, ori nursa cu pruncul la plimbare, de nu o fi ieşită deja, nu are ceas la ea spre a se orienta în timp, cu siguranţă că şi-au luat altă dădacă, după plecarea ei copilaşul trebuia îngrijit de cineva.

La un moment dat uşa se deschide şi apare căruciorul, cel pe care l-a împins de nenumărate ori pe aleile parcului, scos afară de nursă. Fata, înaltă, subţire şi mlădioasă, îmbrăcată elegant, într-o rochie albă, cu o pălărie simplă pe cap, dovedind aceleaşi gusturi vestimentare ca şi ea, se apleacă şi îşi îngroapă mâinile în căruţ, aranjând păturelele. Când se ridică spre a porni la promenadă, îşi întoarce capul către gang, privind scurt la ceva anume, simţind că acolo ar trebui să fie cineva sau să se întâmple ceva. În acelaşi timp, ea, pitită după trunchiul de copac, cutremurată de ceea ce vede, e pe cale să ţipe spăimos, dar îşi acoperă gura cu mâinile, pentru a-şi stăvili vuietul ce dă să iasă din gâtlej. Cu privirea îngrozită, se recunoaşte în nursă pe ea însăşi, nu doar trupul şi figura, ci până şi hainele îi aparţin.

Într-adevăr, în faţa clădirii stăpânilor şi foştilor stăpâni, pe cele două laturi ale străzii, se află, una la vedere, alta ascunsă, două femei care sunt una şi aceeaşi persoană.

P.S. Incitat de naraţiunea Trenul de noapte, semnată de Ioan Groşan, îndeosebi de finalul ei, m-am văzut nevoit să aştern pe hârtie propria mea poveste, spre a oferi cititorului o continuare, un posibil răspuns la întrebările iscate. A fost punctul de plecare spre o nouă carte, aflată în curs de apariţie, ce include şi alte continuări la proze/autori alese/aleşi după preferinţele/gusturile mele. Printre ele şi Limanul, de V. Voiculescu.

Published in: on 3 Ianuarie 2012 at 2:30 pm  Comments (1)  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/01/03/proza-leon-iosif-grapini-intre-doua-limanuri-4/trackback/

RSS feed for comments on this post.

One CommentLasă un comentariu

  1. După mine, dragă Leon, totul a mers foarte bine până la sfârşit, dar sfârşitul… cam speculativ, demonstrativ… ca o vulpe cu o coadă scurtă de urs. Altfel, repet, o povestire incitantă!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: