Proză: Leon Iosif GRAPINI: Capăt de linie (4)

(urmare)

Ca un făcut, în clipa aceea sună telefonul, cei doi sar ca fripţi de pe scaune, No, dom şef, vorbeşti de lup şi lupul la telefon, gata, tac, se conformează bătrânul semnului făcut de celălalt cu degetul arătător dus la gură. Şeful, având fruntea palidă şi încărcată cu broboane fine de sudoare, apucă receptorul şi-l duce la urechea stângă, cu dreapta aude mai rău, Eu, da, eu sunt la telefon, da, da, am înţeles, şi înclină din cap ca şi cum interlocutorul ar fi de faţă, da, mâine, am înţeles, mâine, la unsprezece şi treizeci, la cât, da, da, aşa am zis şi eu, la unsprezece şi treizeci, am reţinut bine, voi fi la dumneavoastră, nu, nu, este autobuz la şapte dimineaţa, nu face mai mult de trei ore, cum, nu mâine, poimâine, mi-e clar, deci poimâine la aceeaşi oră, sigur, sigur, unde să merg, sunt pe poziţie, prezent la datorie, santinelă vigilentă, mă puteţi suna la orice oră din zi şi din noapte, am înţeles, da, da, să trăiţi, voi fi acolo, da, să trăiţi. Aşază receptorul în furcă, îşi scoate din buzunarul drept al pantalonilor batista şi o trece peste frunte, ştergându-şi transpiraţia, E de bine, dom şef, întreabă moşul cu nerăbdare, De bine, de rău, n-am de unde ştii, răspunde cel chestionat, Dar cine-a fost, continuă bătrânul şirul întrebărilor, Nu s-a prezentat, a spus doar că-i de la regională, Şi, Şi că poimâine, la unsprezece şi jumătate fix, să fiu la director, La directorul regionalei, Dar la al cui, sigur că da, la directorul mare, Înseamnă că e de bine, Ce te face să crezi asta, întreabă şeful staţiei cu speranţă în glas, Păi mai rău decât că v-au trimis aici ce-ar putea fi, Să mă pensioneze anticipat, Şi asta-i de rău, dom şef, asta-i de bine, scăpaţi de sihăstrie şi de grija unui loc pustiu şi străin de dumneavoastră, De parcă acasă la mine, în câmpie, nu aş fi la fel de singur şi de străin, Măcar sunteţi printre ai dumneavoastră, Care ai mei, rude n-am, am plecat din sat la şaisprezece ani, pe cine mai cunosc eu acolo, pe nimeni, măcar aici te am pe dumneata şi pe bătrână, Poate că vă de ştire despre linia privată, gata, dom şef, asta-i, sigur s-au hotărât să vândă linia, Nu o vând, moşule, o concesionează pe un număr de ani, cum ar veni o dau cu împrumut, Ştiu ce-i aia, că şi primarul din sat a concesionat pe nouăzeci şi nouă de ani teren din proprietatea obştii de n-a rămas mai nimic spre folosinţă comună, acum nu, dar peste ani, eu n-oi trăi să văd şi să mă amărăsc, sătenii or plăti scump primarului ca să-şi pască animalele pe imaşurile satului, Se poate, tot ce se poate, confirmă îngândurat şeful, Haideţi, daţi-o-ncolo, că n-o fi dracu mai negru decât este, vă văd îngrijorat, eu pun rămăşag cu dumneavoastră că-i vorba de linia privată, Aşa să fie, dar dacă aduce pe altcineva în locul meu, întreb, Asta-i bună, cine dracu vine în pustietatea asta, mă iertaţi, m-a luat gura pe dinainte, Nu te jena, moşule, ai dreptate, nimeni n-ar veni aici de bunăvoie, nici măcar eu n-am venit din proprie voinţă, Dar cum aşa, se arată interesat moşul, ascuţindu-şi auzul şi mintea, Ştii ceva, de bine, de rău, vom vedea, hai să mai bem un vin, că e vremea să-ţi fac o destăinuire, dar numai dumitale, deşi-i o femeie pâinea lui Dumnezeu, bătrâna nu trebuie să afle, Vai, dom şef, îs piatră de mormânt, nu alta, nu-i mult de când ne ştim, dar nu cred să fi lăsat părerea c-aş fi slobod la gură sau, păcatele mele, un făţarnic, Nici vorbă, stai liniştit, altfel nu mi-aş fi permis să-ţi spun ceea ce am de gând, sigur că am încredere, Într-un fel e mai bine să vă răcoriţi la suflet mărturisind cuiva ce vă apasă, Asta şi fac, am fost trimis în această gară disciplinar. Moşul, involuntar, se bate cu palma peste gură, trădându-şi, astfel, uimirea, Nu se poate, tocmai dumneavoastră, un om ascultător şi cumpătat, Da, povestea e un pic mai lungă, ceva am zis în casa dumitale, dar nu tot, Te pomeneşti că e vorba de blestematul ăla de tren de noapte, Exact, deşi l-am văzut rareori, m-a urmărit în viaţă neîncetat, s-a ţinut de mine ca scaiul de oaie, ba, ultima oară, s-a întâmplat şi nenorocirea, că numai nenorocire poate fi, Adică, ce vreţi să ziceţi, Când eram la datorie în halta pierzaniei mele, i-am tot vorbit acarului despre trenul de noapte, albastru spre negru, cu ferestre întunecate, parcă date cu smoală, cu uşi cu mânere uriaşe, cu roţi mai mari decât cele obişnuite, şi, ca ciudăţeniile să fie şi mai grozave, nu are scări, cel puţin eu nu am zărit niciodată vreuna, e drept, l-am văzut de puţine ori şi doar noaptea, chit că luminile gării erau toate aprinse, la viteza aia greu puteai distinge amănunte, după trecerea lui, rămâneam în minte cu o imagine albastră-întunecată, de metal lucios, şi cam atât, acarul râdea de mine, n-a crezut o iotă, până într-una din zile când am fost anunţat telefonic că trei nopţi la rând misteriosul tren va trece prin haltă, la aceeaşi oră, trei şi şapte minute, Şi a trecut, întreabă prins de poveste bătrânul, A trecut cum te văd şi cum mă vezi, Şi a crezut apoi, A crezut, mai puţin un lucru, Anume ce, Că ori de câte ori trecea lăsa în urma lui o dâră plăcut mirositoare, aerul se umplea de un miros de trandafiri, De ce, se repede moşul să-şi exprime contrarierea, De trandafiri, De unde, păcatele mele, Din tren, că de unde de altundeva, halta avea o grădină de zarzavat şi, în rest, bălării ca orice haltă, nici pomeneală de flori de răsad sau sălbatice, Poate v-aţi înşelat, dom şef, Vorbeşti şi dumneata ca şi acarul, că am dreptate el trebuie să se fi convins deja, Dar cum aşa, Pur şi simplu pentru că s-a prins de tren, Mă faceţi să nu mai pricep o iotă, Doamne iartă-mă, cum să se prindă un om de-un tren aflat în mers cu o aşa mare viteză cum ziceţi, Simplu ca bună-ziua, l-a oprit, adică l-a încetinit cu semnalul roşu îndeajuns cât să reuşească a se prinde de mânerul unei uşi, Păi dumneavoastră unde eraţi, Unde să fiu, la post, pe peron, în faţa clădirii, iar el, la canton, în apropierea macazului, în seara zilei cu pricina mi-a propus să-l oprim, la semnal, ca să-l putem vedea mai bine, n-am fost de acord, fireşte, cum puteam eu, şeful staţiei, în deplinătatea facultăţilor mintale, devotat trup şi suflet meseriei şi căilor ferate, să opresc un tren ce nu avea oprire în acea haltă, Şi el l-a oprit, Da, aşa cum ţi-am spus, l-a încetinit, Şi s-a urcat în el, Asta nu ştiu, când a trecut de mine abia l-am zărit agăţat cu o mână de mânerul uşii, uşă pe care, probabil, o forţa să se deschidă, dar, înainte de asta, am ştiut că ceva se întâmplă când am auzit câinele lătrând înnebunit şi, după câteva secunde, scrâşnetul roţilor învăluite de scântei, atunci am priceput ce făcuse nebunul, am strigat la el, să dea drumul la semnalul verde, de altceva n-am fost în stare, nici măcar o mişcare n-am apucat să fac, trenul, cu nenorocitul atârnat de uşă, trecea prin faţa ochilor mei îngroziţi, apoi, preţ de-o secundă, am văzut chipul transfigurat de furie al directorului-adjunct al regionalei, a fost o viziune, că, după acel telefon primit de sus, despre care ţi-am vorbit, la nici două ore îl aveam pe director în faţă, aievea, cu aceeaşi înfăţişare schimonosită, văzută de mine cu ochii minţii cu două ceasuri în urmă, puşcăria te mănâncă, nemernicule, a urlat la mine, nu m-a mâncat puşcăria, ci locul ăsta care, în ciuda tuturor vitregiilor, este departe de a fi numit închisoare, Şi acarul, se arată interesat bătrânul de soarta acestuia, S-a dus cu trenul, L-aţi mai văzut, Când, în aceeaşi zi mi-am făcut geamantanul şi m-am prezentat la noul loc de muncă, dacă a nu face nimic se cheamă a munci. Pentru câteva clipe se aşterne tăcerea, fiecare meditează, bătrânul, la cele aflate, gazda, asupra a ceea ce-l aşteaptă poimâine. Dacă aşa stau lucrurile, eu zic, dom şef, să mai bem un pahar, că cele auzite în telefon nu pot fi decât de bine, mai rău de-atât nu-i modru a fi, nu am nicio îndoială că-i vorba de linia privată, vă şi văd întors de la oraş cu veselia pe chip, măcar oi trăi şi eu să mai aud un tren şuierând în gară, Să-ţi fie gura aurită, moşule, Dea Domnul, cât despre pecetluirea ei să n-aveţi grijă, e ca şi cum n-aş fi aflat nimic, ceva însă nu mă rabd a spune, acarul ăla, că-i bolund nu-i nicio tăgadă, dar, dincolo de asta, poţi zice că-i om viteaz, cum viteji sunt toţi cei cu mintea rătăcită, hai noroc şi s-auzim de bine, Noroc, moşule, aşa să fie.

Un sunet prelung, ascuţit, precum scrâşnetul scos de frânarea roţilor de tren pe şine, îl făcu să sară din pat ca împins de un resort nevăzut, visează sau se întâmplă aievea, apoi un altul, produs de aceleaşi roţi puse în mişcare, îl îmboldeşte să iasă în graba cea mai mare afară, direct în zăpada aşternută din abundenţă pe peron, de spaimă nici măcar nu simte cu tălpile goale răceala şi moliciunea omătului, cu ochii ieşiţi din orbite priveşte în noapte, încercând să mai prindă ceva dintr-o imagine posibilă, un tren plecat de la linia întâi cu câteva momente în urmă, nu-şi dă seama dacă ceea ce a surprins în ultima clipă, înainte de a dispărea după cot, erau tampoanele ultimului vagon, cum nu-şi dă seama nici dacă reflexele albastre ale zăpezii, văzute preţ de două la trei secunde, au fost provocate de trecerea garniturii misterioase ori au fost o simplă lucire trecătoare a stratului de nea, cu certitudine, însă, poate spune că pata neagră din faţa ochilor, aflată la nici patru metri de picioarele sale, nu este altceva decât trupul unui bărbat căzut în zăpadă, uluit peste măsură, înaintează spre omul aflat la pământ şi îngropat pe jumătate în omătul gros de mai bine de două palme, se apleacă şi, când să-l atingă, spre surprinderea lui, necunoscutul îşi ridică întâi o mână, apoi, capul, îşi şterge zăpada de pe faţă, iar şeful staţiei, consternat de-a dreptul, îi recunoaşte chipul şi-i strigă, cu stupoare în glas, numele.

(va urma

 

Published in: on 15 Decembrie 2011 at 5:07 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/12/15/proza-leon-iosif-grapini-capat-de-linie-4/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. Ce lectură captivantă! Ați lăsat în urmă trenul lui Ioan Groșan. Aștept cu nerăbdare continuarea.

    Codrina Bran

    • Mulţumesc pentru aprecieri. Mă onorează şi mă încântă, desigur.

      Leon-Iosif Grapini


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: