Proză: Leon Iosif GRAPINI: Capăt de linie (3)

Abia după ce a mâncat omleta preparată de bătrână, şeful gării, aşezat comod pe scaun, lângă soba încinsă, se arată dispus a-şi dezlega limba. Ca de obicei, bătrânul deschide conversaţia, Dom şef, ploaia asta, măruntă şi deasă, spre seară numai ce-o vezi că nu-i, Vrei să spui că va conteni, Nicidecum, vreau să zic că-i va lua locul o ninsoare pe cinste, la câtu-i de frig, nu ne putem aştepta decât la omăt, Foarte bine, toamna asta şi-a cam făcut de cap, e sfârşit de noiembrie, şi, până mai ieri, parcă era primăvară timpurie, fiecare anotimp cu ale lui, dereglările astea ne pun sănătatea la grea încercare, Aşa-i, şi ce ziceaţi, de ce n-aţi dormit astă-noapte şi de ce aşa mare graba cu câinele şi cu numele lui, De dormit n-am dormit din pricina trenurilor, Ce trenuri, se arată interesată bătrâna, lăsând să-i cadă lucrul din mână în poală, un ciorap de lână abia început pe acele de împletit, şi coborându-şi ochelarii spre vârful nasului cu mâna dreaptă, spre a-l fixa mai bine cu privirea pe musafir, că trenuri n-au mai fost de multă vreme, Nu trenuri adevărate, o lămureşte şeful, şi nu mai multe, doar două, cel cu viori şi cel cu ceteri, Oo, dom şef, daţi-o-ncolo, ăsta-i temei de zbatere şi de chin în puterea nopţii, păi poveşti de astea or mai fi şi prin alte părţi, daţi-le dracului, cumva, ceva s-a încurcat, până la urmă tot om pricepe ce şi cum, Vezi, ăsta-i motivul pentru care nu m-am putut odihni, am încercat să-i dau de capăt acestei întâmplări stranii, că nu i-am dat de capăt nu i-am dat, problema rămâne nerezolvată, de-ar fi rămas doar aşa mai treacă-meargă, însă ea se complică şi mai tare acum, când aflu că pe câine îl cheamă ursu, Şi de ce se încurcă, dom şef, întreabă moşul, fixându-şi, cu atenţie sporită, privirile jucăuşe şi agere pe chipul interlocutorului, Uite de ce, dar s-o luăm pe rând, tot eram eu hotărât să vă povestesc mai multe într-o bună zi, se pare că acea zi e chiar astăzi, presat de cele petrecute mă văd nevoit să vă împărtăşesc câte ceva din viaţa şi din munca mea. Bătrânul îşi aprinde o ţigară, pregătindu-se să asculte cu mare interes dezvăluiri din trecutul acestui om, iar bătrâna renunţă cu totul la împletitul ciorapului, abandonându-l la căpătâiul patului, şi, numai ochi şi urechi, se lasă în voia curiozităţii ce i se poate citi cu multă uşurinţă pe chip. Staţia asta, ca să-i spun aşa, începe şeful, este al treilea loc în care îmi fac datoria faţă de ţară, ani la rând am activat în uniforma albastră a căilor ferate într-o gară importantă, spun importantă doar în comparaţie cu celelalte două, cu un trafic feroviar semnificativ totuşi, de la mărfare la trenuri internaţionale, sigur, acestea din urmă, precum şi acceleratele şi trenurile rapide rar aveau oprire, vara doar, însă, pentru un şef de staţie, fie că opreşte trenul, fie că nu, reprezintă un aspect tot atât de însemnat, apoi, iarăşi ani buni am lucrat într-o haltă cu un personal şi un mărfar pe zi, haltă unde a avut loc păţania cu todosia, asta e una, alta e că şi acolo, ca şi aici, vieţuia un câine, tot bătrân şi tot de pripas, că vieţuia nicio problemă, unde s-a mai văzut gară fără potăi, numai că acel dulău, aciuat pe lângă acarul din subordinea mea, pe care şi l-a făcut stăpân, când era strigat răspundea în felul lui de animal domestic tot la numele de ursu, Vai, dom şef, şi de ce vă frământă asemuirea asta, întreabă moşul cu o voce liniştitoare, pun capul jos că mai îs gări cu lătrători ce dau din coadă de-i strigi ursu, Or fi simple coincidenţe sau nu, ceea ce mă frământă nu-i nici povestea cu todosia, nici acest ursu, ci faptul că şi întâmplarea, şi câinele îmi readuc în minte un tren albastru, cu ferestre largi şi întunecate, cu roţi mai mari decât cele obişnuite, ce străbătea fix la trei şi şapte minute, noaptea, atât gara cea mare, cât şi halta, l-am văzut aproape în fiecare an de trei ori şi, de fiecare dată, m-a luat cu frig şi cu spaimă, o spaimă ca atunci când auzi sau vezi lucruri necurate, Ptiu, drace, îşi scuipă în sân bătrâna, făcându-şi de această dată nu doar o cruce largă, ci mai multe şi mai strânse, Ce-i, muiere, te prinde înfricoşarea, întreabă moşul fără a-şi ascunde propria-i teamă, Tu ce ştii, iei în râs lucruri care, într-o bună zi, numai ce te-or cotrâmba, Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus, dar hai să-l lăsăm pe dom şef să-şi gate istorisirile, Cam asta am avut de spus, zice musafirul ridicându-se de pe scaun şi îndreptându-se spre uşă, mulţumesc de masă, mă duc la mine, de atâta vreme mai că s-o fi stins focul, Eu, dom şef, leg iapa la căruţă şi o iau încetuc spre sat, am treabă la veterinar cu ceva acte pentru vaci, că, de nu-s la zi cu înscrisurile, îs bun de plată, dacă tot am drum, trec şi pe la magazin, ce să vă iau, Intră, te rog, pe la mine, să-ţi dau lei şi o listuţă cu cele trebuincioase, Bine, dom şef, numai ce prind iapa şi îs la dumneavoastră, Să auzim de bine, lele, Mergi în pace, dom şef, răspunde urării stăpâna casei.

După câteva ceasuri, când şeful staţiei iese din nou afară să mai aducă un braţ de lemne, ninge de-a binelea, cu fulgi mici şi deşi că abia vezi mai departe de opt, zece paşi, a avut dreptate moşul, gândeşte, uite că nu-i seară, şi ploaia s-a transformat în ninsoare, se îndreaptă spre uşa lemnăriei, ridică ivărul şi pătrunde înăuntru, un miros plăcut de lemn uscat îi gâdilă nările, ia cu mâna dreaptă lemn cu lemn din stiva de lângă peretele clădirii, începută alaltăieri, şi le clădeşte cu grijă pe braţul stâng, apoi iese din şopron, pune ivărul la loc şi se îndreaptă spre intrarea sălii de aşteptare, ursu nu şi-a părăsit locul ales încă de dimineaţă şi încălzit întreaga zi cu propriu-i trup, fulgii abia de reuşesc să se aşterne pe vârful cozii sale lungi şi stufoase, al cărei păr încă mai păstrează un luciu sănătos, încolo, întreaga blană arată ca vai de ea, încâlcită şi ştearsă, semne ale bătrâneţii, oare ce vârstă să aibă, oricum, una înaintată pentru un animal din specia lui, după aspect şi după comportament, adică lipsă de vlagă, poftă de somn, auz slab şi reacţii întârziate la stimuli, nu mai are mult de trăit, o fi avut vreodată un stăpân adevărat, cine ştie, omul, având braţul încărcat cu lemne, ocoleşte animalul, ce dă slab din coadă, apoi intră în sala de aşteptare, o încăpere austeră, mobilată cu doar patru bănci de lemn, înnegrite de vreme, bănci ce abia se disting în lumina slabă, filtrată prin faldurile bogate ale perdelelor celor două ferestre aşezate de o parte şi de alta a uşii, pătrunde în biroul de mişcare, închizând uşa în urma sa, au trecut zilele plăcute, gata, e vremea să se protejeze de frigul de afară, se apleacă lângă soba de teracotă, arătată vederii doar pe jumătate, cealaltă parte, aflată dincolo de perete, încălzeşte dormitorul, ia lemnele bucată cu bucată şi le stivuieşte în lada de alături, se scutură pe mâini, apoi, cu ambele palme, îşi scutură praful şi tărâţele de pe veston şi pantaloni, timp în care, după obişnuita bătaie înceată şi scurtă în uşă, bătrânul intră în odaie, Da ştiu că ninge, nu se joacă, dom şef, Tocmai am fost afară şi am văzut, ia loc, Dacă o ţine tot aşa şi la noapte, mâine-dimineaţă stratul de omăt e gros de două palme, şi tare cred că nu se mai duce, îi musai să-mi pun la cale sania, cu căruţa mai va, până la primăvară n-am ce face cu ea, Ai rezolvat cu veterinarul, Cu schiorul, întreabă moşul zâmbind, Ce schior, Iaca zic şi eu, rezolvat dară, noroc de mine c-am fost astăzi, de mâine pleacă în concediu la schi, că-i schior pasionat, el a zis, stă două săptămâni, când a văzut c-o dă cu ninsoare s-a bucurat ca un ţânc, de înţeles, nu cred să aibă puşi după cap mai mult de treizeci de ani, e nou-venit în sat, nu are un an, un băiat de ispravă şi la locul lui, după neamuri s-ar trage de pe la noi, din câte am ştiricit, e un străstrănepot de-al unuia dus din sat pe vremea când părinţii mei erau pruncuţi, O fi vrut el să vină în acest loc ori s-a văzut obligat, întreabă şeful gării, aducând din dormitor un canceu plin ochi cu vin roşu şi două pahare butucănoase, încăpătoare, O fi vrut, n-o fi vrut, eu, unul, nu l-am tras de limbă, dar ce faci, dom şef, Ce să fac, bem un vin din cel dăruit de dumneata săptămâna trecută, Bun vin, şi ieftin, mi l-a adus şoferul de pe cursă, doară v-am zis, două ditamai damigenele, dar încă mai aveţi, Păi de unul singur nu beau, Atunci umpleţi paharele, batăr că aşa bun şi roşu cum îi, mi s-a urca sângele la cap, he, he, he, şi iar oi încurca patul, de m-a spurca baba cu vorbe de ocară de nu mă spală toată apa văii, Lasă, moşule, noi să fim sănătoşi, Nu, că rea nu-i, de babă zic, că de era altcumva n-o luam de nevastă, însă la etatea mea şi a ei unele lucruri nu se mai fac, fără dacă eşti bolund, mă înţelegeţi ce vreau să spun, Înţeleg, sigur că înţeleg, Apoi, dumneavoastră, tot singur, să nu vă fie cu supărare, că nu vreau să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, nici eu n-am copii, că nu ne-am învrednicit de ei, dar de muiere nu duc lipsă, E o poveste cam lungă, cândva ţi-oi face-o cunoscută, acum hai să bem, noroc, Noroc şi s-auzim de bine, din ce mi-aţi scris pe hârtie numai lacăt de care aţi vrut n-am găsit, are mai mici, tot aşa la formă, dar n-am luat, a zis că aduce săptămâna ailaltă, e grabă mare, întreabă moşul, ştergându-şi mustaţa, înmuiată de vin, cu dosul mânecii, Nu-i nicio grabă, Dar la ce vă foloseşte, Vreau să schimb zăvorul la magazia de lemne, Oo, dom şef, cine să jinduiască la aşa ceva, mai ales în pustietatea asta, Nu de lemne mă tem, vreau să depozitez acolo câteva lucruri îngrămădite acum în dormitor, Asta-i altă socoteală, dar de ce nu le rânduiţi în tindă, Adică în sala de aşteptare, întreabă şeful, Ce sală, dom şef, dacă nu mai aşteaptă nimeni nimic se mai cheamă că-i aşa, E sală de aşteptare, nu-i poţi schimba destinaţia, odată şi odată tot îşi va reintra în rol, Dar-ar Dumnezeu, dar socot că nu degrabă, Dacă va fi o linie privată, cel puţin două trenuri, un mărfar şi un personal, tot trebuie să calce şina, Prin sat aşa s-a vorbit mai hăt în urmă, dar de atunci botă, şefii ce v-au spus, Care şefi, întreabă gazda, ah, şefii mei, ce să-mi zică, n-au scos o vorbă despre treaba asta, Păi de ce nu-i întrebaţi la telefon, că doară-i colea, pe masă, N-are rost, când va fi ceva important mă vor apela ei, să stau liniştit, aşa mi-au spus când m-au trimis încoace, Atunci n-aveţi decât să staţi şi să aşteptaţi, când va fi să fie vă vor da ei de ştire.

(va urma)

Published in: on 14 Decembrie 2011 at 10:07 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/12/14/proza-leon-iosif-grapini-capat-de-linie-3/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: