Proză: Leon Iosif GRAPINI: Capăt de linie

                                                                  Lui Ioan Groşan

 Mai are doi ani şi iese la pensie. Dacă stă şi se gândeşte bine, cei peste patruzeci de ani de muncă la calea ferată au fost mai mult o irosire a vieţii lui, de nu cumva întreaga viaţă s-a dovedit a fi un lung şir de irosiri, un eşec, ce mai, nu tu nevastă, cele de o noapte nu se pun, lângă ele îţi consumi poftele şi energiile, nu sentimentele, nu tu copii, măcar unul să fi avut, luat de suflet, să-l fi crescut lângă el, printre şinele căii ferate şi printre bălăriile răspândite dincolo de ele, să-l fi trimis la şcoli, în marile oraşe ale ţării, să-l fi făcut domn la o regională, domn mare, nu ca el, un biet şef de gară, dar ce zice el, nici haltă nu e, ce haltă, asta de-aici nu e nici măcar o simplă staţie, să-şi fi găsit fiul acesta al lui o fată bună, şi să-i fi adus un nepot să-l crească, să-l poarte de mână pe drumeagul desfundat, de-a lungul gardului ce ascunde munţii de fiare ruginite ridicaţi în vechea grădină de zarzavaturi a gării, un nepot căruia să-i vorbească despre lume, despre trenuri, despre viaţa lui petrecută pe caldarâmul peronului, cu degetele la tâmplă, salutând puţinele garnituri feroviare, mărfare, personale, accelerate şi internaţionale, ce găseau cu cale să treacă prin locurile unde el era cunoscut ca şef, iar copilul să-l înnebunească mai mereu cu de ce-urile minţii sale aflate în plină coacere, de ce aia, de ce ailaltă, de ce aşa, de ce nu aşa, iar el, ca un bunic sfătos, să-şi scotocească prin cotloanele minţii răspunsurile potrivite, încântat de propria-i înţelepciune, numai că nu a fost să fie, acum e târziu să înfieze un prunc, nici vârsta, nici dorinţa nu-i mai îngăduie asta. Aşa că, într-o concluzie, a rămas să se lupte singur cu bătrâneţile ce au pătruns deja în casa trupului său.

Gândurile îi sunt întrerupte de o bătaie scurtă şi uşoară în tocul uşii sălii de aşteptare, o bătaie auzită desluşit, întrucât uşa de acces în biroul său stă tot timpul deschisă, mai puţin la iarnă, regulă impusă de realitate, nimeni nu intră în clădire în calitate de călător, au trecut vremurile bune, când lumea satului pleca la oraş cu trenul, poate că or mai vrea să călătorească unii chiar şi astăzi dacă ar fi pus în circulaţie vreun personal, dar gara, s-o numim totuşi astfel, e demult dezafectată. Şeful gării, aşezat într-un fotoliu învechit, cu stofa unsuroasă şi lucie, la auzul bătăii în uşă nu face nici cea mai mică mişcare şi nici nu răspunde, ştie, în afară de bătrân nu catadicseşte nimeni să-i facă vizite. Bună ziua, dom şef, se poate, întreabă moşul intrat deja în sala de aşteptare, Sigur că da, pofteşte, pofteşte, ia loc, îl invită gazda fără a se ridica din fotoliu, Apoi de stat am tot stat, şi nu peste multă vreme oi sta de m-oi sătura, zice bătrânul aşezându-se pe un scaun, faţă în faţă cu persoana vizitată, şi ziceţi aşa, dom şef, vine iarna, De venit vine că n-are ce face, e obligată, dar până acolo cred că mai e, Mai e, dar nu mult, o zi, două, şi e pe noi, zilele precum cele de până mai ieri, însorite şi calde, tare înşelătoare îs, de-amu gata, numai ce ne trezim cu omătul pe cap, Bine-ar fi, măcar astupă gunoaiele şi mizeriile, se arată mulţumit omul din fotoliu, şi n-o să mai văd mormanele de fier vechi de alături, când deschid fereastra să intre aer curat miroase a rugină, cât despre privelişte ce să mai zic, mă ia cu frig şi cu depresie, Nu-i de mirare, dom şef, îmbătrâniţi, de asta vă supără fierul mâncat de rugină, când eşti tânăr nu-l vezi sau nu-l bagi în seamă, când dă bătrâneţea în oase îţi sare în ochi, n-ai cum să-l ocoleşti cu privirea, Nu îmbătrânesc, moşule, sunt bătrân gata, Auzi vorbă, dacă dumneavoastră sunteţi bătrân, apoi eu trebuie că-s mort, mai e oleacă până acolo, staţi să ieşiţi la pensie, să mai treacă niţică vreme, şi atunci să vă căinaţi, Păi sunt ca şi ieşit la pensie, nu vezi dumneata ce slujbă am, Văd, cum să nu văd, dar e slujbă, altminterea nu vă trimeteau la post, La aşa post, aşa om, mai bine zis, la aşa om, aşa post, Ia să vă înveselesc niţel, a pus baba la fiert un pui, face un papricaş de mai mare pofta, găteşte muierea asta a mea când vrea de nu-i trece nimeni pe dinainte, Aşa e, confirmă şeful ridicându-se cu greutate din fotoliu spre a-şi lua o cană cu apă din găleata aşezată lângă uşă, aşa e, repetă acesta după ce-şi astâmpără setea şi îşi reia locul, n-am nevoie de papricaş ca să confirm că-i o bucătăreasă jos pălăria, Când era tânără mai fuşărea lucrul, ba, câteodată, prinsă şi cu alte treburi, uita de oala pusă la foc, fie fierbea în gol, de pomană, de oală zic, fie se ardea mâncarea dinlăuntru, dar amu n-are altă treabă decât s-o păzească, un ştrimp ştricănit şi o cârpitură nu-i lucru, şi până gată ea, am zis să dau o fugă la dumneavoastră, să fac o ţigară şi să schimbăm o vorbă, Bine te-ai gândit, vezi că scrumiera-i la locul ştiut. Bătrânul se ridică de pe scaun, intră în sala de aşteptare, se apropie de gemuleţul prin care, cândva, se dădeau bilete de călătorie şi ia scrumiera, în fapt, o conservă goală, pe jumătate plină cu chiştoace, revine pe scaun, îşi aprinde o ţigară, trage cu sete din ea, eliberează fumul, privindu-l atent, şi se adresează partenerului de dialog, Să nu credeţi cumva că nu ştiu ce mare prostie e duhănitul, dar e o boală mai grea decât altele, măcar de aş fi prins meteahna asta mai hăt încoace, însă m-am prostit de băietan, ca mulţi alţii, cum e amu era şi pe vremea aia, cu o ţigară în gură tuleiele-ţi par mustaţă, te crezi bărbat sadea, batăr că mintea şi trupul încă se află în creştere, n-aţi duhănit niciodată, întreabă moşul, în vreme ce scutură scrumul de ţigară în cutia de tablă ţinută în căuşul palmei stângi, Ba, dar m-am lăsat de mult, mai bine zis numai ce m-am apucat că am şi renunţat la ele, nu s-au prins de mine, iar eu n-am insistat, Bine aţi făcut, cu toate că, de unul singur şi în pustietate, câte-o ţigară parică mai alungă aleanul, Ai dreptate, iar de alean nu mă pot plânge, zice, zâmbind amar, gazda.

Au trecut aproape trei luni de zile de când a sosit în acest capăt de lume, că altfel nu-i poţi spune. Din localitatea aflată la mai bine de treizeci de kilometri în josul râului, până unde a călătorit cu trenul, ca să ajungă la destinaţie a luat autobuzul, singurul mijloc de transport persoane ce străbate drumul, zilnic, dus-întors, până în satul aflat la un ceas de mers pe jos tocmai în creierii munţilor. Când a coborât din autobuz, doar el, cu geamantanul în care-şi poartă, dintr-un loc în altul, cele două costume, câteva cămăşi, o cravată, halatul şi papucii de casă, lenjeria intimă, un fier de călcat, cărţi şi ustensile de pescuit, în staţie se afla moşul, nu că ar fi fost acolo cu scopul de a-l aştepta pe el, dar autobuzul opreşte exact în faţa casei sale, care împreună cu acareturile şi cu clădirea gării reprezintă singurele construcţii ce se văd cât vezi cu ochii. Povestea acestui loc e una simplă şi tragică în acelaşi timp, pe vremuri, când s-a tras linia până aici, în munţii dinspre miazănoapte funcţiona o exploatare minieră, de unde minereul era transportat cu autocamionul basculant până la rampa gării, de aici luând drumul ţării cu mărfarul, ce pleca dimineaţa şi se întorcea după prânz, tot pe atunci, fiinţa şi un personal pentru sătenii ce vieţuiesc aproape de izvoarele râului, în majoritatea lor mineri, în acele vremuri, astăzi, lucrători forestieri sau, cei mai mulţi, agricultori. Tot ce vedeţi aici a fost al meu, i-a spus bătrânul într-una dintre discuţiile de început, avute la un pahar de horincă şi la un joc de cărţi, pământ în altă parte n-am avut, aşa că ai mei, Dumnezeu să-i hodinească, şi-au ridicat casa, ca tot omul, la drum, adică clădirea asta, când au venit cu linia, n-oi uita cât oi trăi, un domn mătăhălos cam aşa ca dumneavoastră, mă iertaţi, nu zic asta cu răutate, gras, dar mai înalt şi mai tânăr, mi-a spus pe şleau, cale de întors nu e, îţi luăm o parte din pământ şi casa la stat, că tragem linia ferată până aici, primeşti bani, nu mulţi, că statul e încă în dezvoltare şi creştere, nu-şi permite risipă, dar destui ca să-ţi construieşti o casă nouă în livada de peste drum, că pe asta o refacem şi-i dăm alt rost, va fi sediul gării, n-am zis nimic, ce, puteam zice oareşiceva, cu statul nu te pui, aşa că din ce mi-au dat şi din ce am avut pus deoparte mi-am ridicat casa de peste drum, cea bătrânească, refăcută şi înnoită, e clădirea asta, în care sunteţi şef şi gazdă primitoare, sala de aşteptare a fost tinda, biroul, odaia de locuit, numai încăperea de noapte a rămas cu aceeaşi noimă, iar odaia de gătit, mai apoi încăperea acarului, e astăzi lemnărie, n-a fost musai să întreb de ce nu duc linia până în sat că domnul cel mare şi gras mi-a ghicit gândul, nu putem merge cu calea ferată până în localitate că valea e îngustă, şi, decât să sfredeleşti munţii, să construieşti tuneluri, mai bine aduci minereul cu maşina până aici, sunt cheltuieli mai mici, cât priveşte populaţia aşezării, un ceas de mers pe jos până la tren e sănătate curată, batăr că oamenii rar băteau drumul cu pasul până la gară, mai cu o basculă, mai cu o căruţă, ajungeau din cu vreme, e mai lesne să aştepţi un ceas întins pe-o bancă, în sala de alături, decât să-l ştergi din viaţă la pas, în acele timpuri mai era lume, dom şef, lume prin gară, vreau să zic, şeful staţiei era unul venit tot aşa ca dumneavoastră, de prin alte părţi, om bun şi vecin de nădejde, a sosit tânăr şi s-a dus bătrân, i-au luat locul doi, la rând, dar n-au făcut purici mulţi în funcţie, pe lângă şef mai era acarul, şi el de aiurea, domnuca de la bilete, că numai una s-a pripăşit pe-aici, n-a zăbovit mult, a plecat să-şi trăiască viaţa în locuri umblate, cam ăştia erau, apoi, cei câţiva săteni puşi pe mers la oraş cu trenul, după una, alta, ca omul cu nevoi, cu interes şi luare-aminte, pe lângă cei de drept ai gării se mai aflau paznicul de la rampă şi doi lucrători la maşinăria de încărcat minereu în vagoane, vreo trei ani gara a fost pustie, nimeni, doar câinele ăsta de pripas, amu, după cum lesne se vede, suntem trei, dumneavoastră, eu şi baba, pe dulău nu-l mai pun la socoteală, şi aşa, bag seama, are de gând s-o tulească pe lumea ailaltă.

(va urma)

Anunțuri
Published in: on 12 Decembrie 2011 at 9:31 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/12/12/proza-leon-iosif-grapini-capat-de-linie/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: